Și, spunând-o cu voce tare, mi-a picat fisa: asta e flow (flux).

Știu, sună banal. Practic yoga și mindfulness de doisprezece ani. Am citit despre conceptul de flow; l-am recomandat altora. Dar una e să știi un concept și alta e să-l recunoști din interior, în propria experiență. A fost nevoie de o conversație întâmplătoare ca să-l prind cu adevărat. Se pare că ăsta e felul meu de a înțelege lucrurile: nu la birou, ci povestind, plimbând câinele sau stând într-un picior pe un bosu ball la kinetoterapie

De ce contează asta dincolo de mine

Pentru că răspunde la o întrebare pe care o primesc după aproape fiecare clasă. O cursantă, să-i spunem Ioana, o formulează cel mai clar: „Bine, dar cum duc starea asta acasă? Cum păstrez și mâine, la birou, ce am simțit aici?”. E chiar întrebarea din spatele întregii serii de vară de la ZEN-ISH Specials, în care ne-am propus să aducem sentimentul de vacanță în viața de zi cu zi.

Toată vara am exersat o formă de prezență: să te oprești, să respiri, să stai. Dimineți leneșe, Dolce far niente, Secretul e să nu încerci, Bagaj de mână - patru întâlniri despre oprire. E varianta accesibilă de prezență, fiindcă atunci când te oprești, nimic nu se mișcă în jur ca să te distragă.

Numai că viața de zi cu zi nu e statică. Septembrie nu e static, ba dimpotrivă. Marțea la birou nu e statică. Dacă am antrenat doar prezența în oprire, am antrenat o abilitate care acoperă o felie mică din timpul real. Partea grea nu e să fii prezent când te oprești. E să rămâi prezent când te miști, când faci, când lucrurile se întâmplă repede.

Și exact asta e starea pe care o trăiesc când predau. Nu stau. Fac. Flow-ul e prezența tradusă în limbajul acțiunii.

Deci, cum o duci acasă? Răspunsul scurt, aproape dezamăgitor de simplu: cu practică. Dă-mi voie să detaliez, pentru că „cu practică” nu spune nimic dacă nu știi ce practici și cum.

Ce e, de fapt, flow (sau flux, în română)

Termenul vine de la psihologul Mihaly Csikszentmihalyi, care a intervievat mii de oameni, de la alpiniști la chirurgi și la muncitori la banda de producție, și a descoperit că toți descriu aceeași stare, indiferent de activitate. A numit-o flow: ești atât de cufundat în ceea ce faci, încât nimic altceva nu mai contează, iar timpul trece altfel. Are un TED talk în care o explică simplu, dacă vrei să auzi direct de la el.

Ce mi se pare util e că flow-ul nu e o toană sau o chestiune de noroc. Apare când sunt îndeplinite câteva condiții. Și, când m-am uitat la ele, am înțeles de ce predatul și lucrul unu la unu mă duc acolo aproape de fiecare dată:

• Un obiectiv clar în fiecare moment. Când predau, știu exact ce urmează: omul din fața mea, postura, respirația.

• Feedback imediat. Văd și aud pe loc dacă ceva a avut impact și ajustez.

• O provocare pe măsura mea. Fiecare grup, fiecare client e altfel, așa că nu mă plictisesc, dar nici nu mă simt depășită.

• Conștiința de sine se stinge. Nu mă mai observ din afară, nu mă mai întreb cum mă descurc. Sunt doar prezentă, absorbită în ce fac.

Ultima e miezul și poate părea paradoxală. În mindfulness, ideea e să te observi, să fii martorul a ceea ce se întâmplă în tine sau în jurul tău. În flow, martorul dispare; te pierzi în activitate. Multă vreme tensiunea asta m-a încurcat: cum poți fi și prezent, și pierdut/dispărut în acțiune? Am înțeles între timp că ce dispare nu e contactul cu realitatea. Dispare comentariul din cap despre tine, în timp ce faci. Iar respirația e firul care te ține prezent înăuntrul acțiunii, ca să nu aluneci pe pilot automat. De asta, o clasă de Vinyasa ghidată ca meditație în mișcare e un teren atât de bun pentru starea asta.

Punctul optim: nici prea greu, nici prea ușor

Dintre toate condițiile, una e cea mai importantă în viața de zi cu zi: potrivirea dintre provocare și cât poți tu. Csikszentmihalyi o desenează ca pe un culoar (sau canal) îngust, mărginit de alte două stări. Dacă provocarea depășește mult ce poți, apare anxietatea; dacă e sub nivelul tău, apare plictiseala. Flow-ul e culoarul dintre ele, unde provocarea e fix un pic peste ce poți acum. O treaptă peste, nu zece.

Culoarul este dinamic. Pe măsură ce devii mai bun, ai nevoie de o provocare puțin mai mare ca să rămâi în el. De-aia progresul real se simte bine: apare când stai pe acel culoar, solicitat exact cât trebuie, fără să te chinui.

O clasă îți facilitează starea de flow o dată. Restul e practică. Antrenament.

Aici e capcana. O clasă bună îți dă starea o dată, într-o duminică. Dar întrebarea Ioanei nu e despre duminică. E despre marți, miercuri, despre lunile în care nimeni nu-ți mai creează condițiile. Cum treci de la o experiență la o abilitate?

Inspirația te face să te apuci, dar nu te ajută să te ții. Ea e scânteia care te face să începi: citești ceva, ieși dintr-o clasă transformat, îți promiți că de mâine... Foarte utilă ca să pornești, insuficientă ca să continui. Ceea ce te duce până când lucrul devine firesc e repetiția. Practica. Antrenamentul. Faptul că revii, chiar și fără chef, chiar și prost, până când nu mai ai nevoie de voință ca s-o faci.

Și asta nu e o metaforă: chiar se schimbă ceva în creier. De fiecare dată când repeți un comportament, întărești căile neuronale implicate; cu timpul, ceea ce cerea efort conștient devine aproape automat. Se numește neuroplasticitate și, contrar a ceea ce se credea acum câteva decenii, se petrece pe tot parcursul vieții, nu doar în copilărie. Creierul tău de adult se rescrie în continuare, de fiecare dată când exersezi ceva. Un pas mic, repetat, sapă o cale (pare că articolul de azi e despre căi și canale). La început te concentrezi ca să-l faci. Apoi devine obișnuință și nu-ți mai cere atenție. Și atunci se face loc pentru încă ceva de antrenat.

Ce se întâmplă când ceri prea mult

Sună frumos în teorie. În practică, aici ne împiedicăm toți, inclusiv eu.

Ioana, aceeași care întreabă mereu cum duce starea acasă, s-a înscris la programul nostru de mindfulness training: timp de douăzeci și opt de zile, zilnic, o meditație ghidată de douăsprezece minute. (Cele douăsprezece minute nu sunt un număr aruncat la întâmplare. Vin din cercetarea lui Amishi Jha, care a descoperit în cercetările sale că e durata optimă la care practica începe să dea rezultate măsurabile. Mai mult nu strică, dar rezultatele nu cresc proporțional.) Un program bun. Pentru Ioana, imposibil de dus până la capăt. În loc s-o liniștească, meditația zilnică a devenit încă un task peste nenumăratele ei task-uri. Și, cum nu vedea o îmbunătățire de fiecare dată, se simțea copleșită și depășită. A abandonat.

Nu, programul nu a fost greșit. Nu a fost calibrat la ea. Ioana preferă libertatea claselor la care vii când poți, fără angajament. Un program rigid, zilnic, o scotea din culoar în sus, direct în anxietate. Prea mult, prea strict, prea repede.

Ca să nu pară că vorbesc doar despre alții: chiar acum sunt eu însămi într-un program de o sută de zile, 100 Days Attention Mastery Challenge by NeuroMindfulness® Institute, într-o cohortă de șaisprezece oameni. Timp de paisprezece săptămâni adăugăm câte un micro-obicei peste altul. Am început în forță și, previzibil, m-am împiedicat fix în săptămâna a treia. Uite ce am scris pe grupul cohortei la sfârșitul săptămânii:

„Săptămâna asta a fost foarte interesantă pentru mine: m-am observat răzvrătindu-mă împotriva regulilor stricte, dând vina pe imperfecțiunile sistemului, încălcând regulile intenționat, dar doar un pic, nu de tot. M-am întrebat dacă regula cu «fără ecrane înainte de culcare» mi se aplică și mie, de vreme ce dorm foarte bine. Acum sunt într-o fază cu rezistență mai mică, în care iau distanță: încerc să-mi amintesc de ce fac asta și adaptez regulile la nevoile și stilul meu.”

Diferența dintre mine și Ioana nu e că eu aș avea mai multă voință. E că, împiedicându-mă, am coborât miza în loc s-o urc. Nu m-am forțat să respect regulile perfect. Le-am adaptat la ritmul și stilul meu, până am revenit în culoar. Ioana a renunțat înainte să afle că avea voie să facă la fel (acest insight este foarte valoros pentru mine la următoarele programe de grup).

Cum rămâi în culoarul tău

Din împiedicările astea, ale mele și ale altora, a ieșit un set de repere la care mă întorc când pierd firul:

• Pornește de la o intenție clară la care să te raportezi când te descurajezi. Ceva concret, la care chiar ții, ca să-ți amintești de ce ai început.

• Fă pași mici. Mai mici decât crezi că e nevoie. Un pas mic dus până la capăt bate un plan ambițios abandonat în săptămâna a treia.

• Observă micile progrese de pe parcurs. Sunt subtile și e ușor să le ratezi dacă aștepți o schimbare spectaculoasă.

• Ține-ți așteptările realiste. N-o să meargă perfect și n-o să simți efecte de fiecare dată. E normal, nu e semn că dai greș.

• Analizează pe drum și ajustează. Dacă ceva nu merge, schimbă strategia, dar păstrează obiectivul.

• Ieși un pic din zona de confort, dar doar un pic. Fix cât să stai în culoar.

• Și nu trebuie să fie perfect implementat.

Ultimul punct merită subliniat, pentru că perfecționismul e chiar ceea ce ne face să abandonăm. Irina, care a trecut împreună cu mine prin programul meu de recunoștință de 100 de zile, a spus-o limpede:

„N-am reușit să scriu activ în grup în fiecare zi din cele 100, dar am aflat un lucru important: nicio practică n-are nevoie de acte performative dacă ea se întâmplă de la sine.

Acest spațiu creat de Ramona mi-a dat locul potrivit unde să pot să observ cum mă simt când practic, fără să notez acolo pe grup, care sunt zilele în care simt să mă întorc la el și care sunt zilele când nu. Ăsta a fost lucrul special pentru mine, un om disciplinat care se ține mereu de promisiuni.

Am trecut prin toate emoțiile care vin la pachet când îți propui ceva de care ajungi să nu te ții așa cum îți imaginai: în primele zile sărite m-am simțit ușor vinovată, apoi un pic critică cu mine, apoi creierul meu căuta să găsească moduri prin care să-mi amintesc - de exemplu, să pun un reminder să nu mai uit. Apoi am revenit și am observat cât de bine primită mă simt, că am această ancoră, am realizat că practica se întâmplă în mintea mea oricum și asta-i important, am observat că gândurile critice încep să dispară și am intrat ușor, ușor în lejeritatea de a comunica atunci când simt și de a ține pentru mine atunci când nu.”

Și am o dovadă concretă că și execuția imperfectă tot funcționează. La programul pilot de mindfulness training din iulie 2025, chiar și participanții care au făcut doar jumătate din practică au avut îmbunătățiri la toți indicatorii măsurați: mai puțin stres, mai multă atenție, o mai bună reglare emoțională. Jumătate din program, rezultate reale. Asta ar trebui să scoată din capul oricui presiunea de „totul sau nimic”.

De ce lucrez cu grupuri mici

Din toate astea vine și felul în care aleg să lucrez. Nu există o rețetă care li se potrivește tuturor. Ce a mers pentru mine în Attention Mastery Challenge n-ar fi mers pentru Ioana și invers. De-aia lucrez unu la unu sau în grupuri mici și cer feedback constant: ca să pot ajusta provocarea la omul din fața mea și să-l ajut să stea în culoarul lui, nu în al meu sau al programului. Personalizarea nu e un moft. E chiar condiția ca practica să reziste.

Și ajung unde am pornit, la întrebarea Ioanei. Cum duci starea în viața de zi cu zi? Nu împachetând experiența dintr-o clasă ca s-o scoți marți la birou. O duci recreând condițiile: un lucru care contează pentru tine, o provocare pe măsura ta, prezență în timp ce-l faci. Practicat, în ritmul tău, imperfect, cât să rămâi în culoar.

Partea care îi sperie pe unii, dar pe mine mă liniștește, e că procesul ăsta nu se termină niciodată. Practica, autocunoașterea, explorarea. Nu ajungi la un capăt unde ai terminat și te odihnești pe lauri. Sună obositor doar dacă îl vezi ca pe o cursă cu linie de sosire. Dacă îl vezi ca pe un fel de a trăi, în ritmul tău, e chiar opusul epuizării. E viu. E curgător.

Pe 23 august închidem seria de vară de la ZEN-ISH Specials exact cu tema asta: Flow. O clasă de Vinyasa în care corpul e în mișcare continuă, un moment de mers meditativ și o conversație despre ce ducem mai departe din toată vara, ce am aflat despre noi care merită să rămână. Dacă ai fost curios cum se simte prezența când te miști, nu doar când te oprești, hai să vezi pe pielea ta.

Rezervă-ți locul la ZEN-ISH SPECIALS

Nu mi-a ieșit. M-am concentrat la echilibru; m-am uitat la minge; nu m-am uitat la minge. Tot nu mi-a ieșit.

Și apoi, la un moment dat, am renunțat să mai încerc atât de tare. M-am relaxat. Și a mers.

Nu e prima oară când observ asta.

Același lucru, pe saltea

Paschimottanasana e o postură de yoga în care stai pe podea cu picioarele întinse și te apleci înainte. Ani la rând, ca practicant, am auzit instrucțiunile: inspiră și îndreaptă spatele, expiră și lasă-te puțin mai jos. Poate câțiva milimetri. Poate doar ca intenție. Stai, respiră și la un moment dat vei vedea că poți mai mult.

Auzeam instrucțiunile, dar nu le înțelegeam cu adevărat.

Revelația a venit când am urmat cursul de profesor de yoga și am stat cu adevărat în postură, fără să o forțez. Am simțit cum, la un moment dat, corpul cedează de la sine. Nu eu l-am împins; el a ales să meargă mai departe.

De atunci e unul dintre exemplele pe care le folosesc cel mai des când predau.

Ce se întâmplă în corp

Corpul e mai deștept decât credem. Când simte că forțăm, se apără. Mușchii se contractă reflex ca să ne protejeze. Cu cât forțăm mai mult, cu atât se opun mai mult.

Când stăm, respirăm și nu facem nimic agresiv, transmitem sistemului nervos un semnal de siguranță. Și atunci corpul se relaxează. Lasă articulațiile să meargă mai departe. Lasă echilibrul să se regleze singur, prin mii de microajustări pe care mintea conștientă oricum nu le poate controla.

Yoga și mindfulness știau asta de mult

Yoga tradițională are o sintagmă pentru asta: postura trebuie să fie stabilă și ușoară (fără efort) în același timp. Un echilibru dinamic între efort și cedare, nu unul sau celălalt.

În mindfulness, atitudinea de a nu te opune, de a nu te lupta este unul dintre fundamentele practicii. Thich Nhat Hanh, călugărul budist zen care a adus practica în Vest, spunea că sentimentele vin și pleacă ca norii de pe cer duși de vânt, iar respirația conștientă e ancora noastră. În meditație, același lucru e valabil și pentru gânduri: nu le combați, nu le ignori, ci le accepți; recunoști că sunt acolo, fără să le judeci și fără să îți dorești să dispară. Le observi cum apar și cum se duc, fără să le prinzi și fără să le împingi. Și, lăsate în pace, își urmează cursul firesc: se transformă, se dizolvă, fac loc liniștii. Cerul rămâne cer, indiferent de câți nori trec pe el. (Aceasta este una dintre meditațiile mele preferate pentru momentele încărcate.)

Același principiu, alt context

Săptămâna trecută coordonam filmarea unui video și aveam de mobilizat mai multe persoane, fiecare cu bucata sa din puzzle. Și nu mergea. La fiecare pas mă loveam de “e complicat” și “e greu de făcut” și încercam să îi fac pe toți să lucreze cum aș fi lucrat eu, în ritmul meu.

La un moment dat mi-am dat seama că de fapt ăsta e pur și simplu modul lor de lucru: văd mai întâi problemele, pe urmă se mobilizează (ceea ce mi-am dat seama că tind să fac și eu când mi se impune ceva - mai întâi mă opun și abia apoi caut soluții). Au și alte lucruri de făcut, nu doar proiectul meu. Își prioritizează sarcinile diferit de cum aș face eu, ceea ce pentru mine pare mobilizare pe ultima sută de metri. Și până la urmă, rezolvă întotdeauna.

Așa că am lăsat-o baltă cu convingerea mea că știu eu cum trebuie. Le-am dat responsabilitatea înapoi și m-am uitat cum o rezolvă ei. Au rezolvat, evident.

În coaching numim asta detașare de proces (sau de rezultat). Eu i-aș zice, mai simplu, că uneori cel mai util lucru pe care îl poți face pentru un rezultat e să te dai la o parte din calea lui.

Cum arată asta în viața de zi cu zi

Data viitoare când te blochezi într-o problemă, las-o deoparte o jumătate de oră. Fă ceva complet diferit: o plimbare, un duș, o cafea fără telefon. Soluțiile apar adesea exact atunci când ai încetat să le cauți activ.

Când simți că o conversație dificilă nu merge nicăieri, respiră și slăbește din control. Creezi spațiu și, uneori, spațiul face mai mult decât orice argument.

O invitație

Pe 26 iulie explorăm asta împreună la ZEN-ISH Specials “Secretul e să nu încerci”. O clasă de yoga și mindfulness și o conversație despre cum arată renunțarea la luptă în practică, pe saltea și în viața de zi cu zi.

Rezervă-ți locul la ZEN-ISH SPECIALS

M-am oprit din citit. Nu era adevărat.

Practic yoga și mindfulness de 12 ani. Și, cu toate astea, când m-am observat cu adevărat, mi-am dat seama că nu mă pricep la dolce far niente, cel puțin nu la dolce far niente în sensul clasic al cuvântului: plăcerea de a nu face nimic, de a nu avea o ocupație, un obiectiv. Știu, teoretic, tot ce trebuie să știu: că odihna nu se câștigă, că mintea are nevoie de pauze ca să funcționeze bine. Și totuși, dacă mă opresc din lucru la ora 14:00 într-o zi de marți ca să citesc câteva pagini dintr-un roman sau să mai văd un episod dintr-un serial care mă ține cu sufletul la gură, undeva în mine se activează un mic proces de judecată. Un rest din cei 20 de ani de job full time, chiar dacă n-am mai avut un șef care să mă verifice de opt ani încoace.

Acum câteva zile am avut o mică intervenție stomatologică care recomanda repaus. Și părea că s-au aliniat stelele: s-a nimerit peste primul weekend fără absolut nimic în calendar, după multă vreme. Condiții perfecte pentru dolce far niente, mi-am zis. De data asta chiar am voie.

M-am trezit sâmbătă simțindu-mă neașteptat de bine. Și, în loc să stau, am făcut: ordine în casă, cumpărături, research pentru articolul ăsta.

Ceea ce m-a nedumerit complet. Marțea la ora două după-amiaza am voie și nu-mi dau voie. În weekendul ăla, aveam voie explicit - și tot am ales treaba. Ce e cu mine? Și ce e cu acest dolce far niente de a cărui dulceață nu reușesc să mă bucur?

Ce credeam eu că e dolce far niente

Expresia italiană se traduce, stângaci, prin „dulceața de a nu face nimic”. Rădăcinile ei merg până la romani, care aveau o distincție clară între negotium — treaba, obligația — și otium, timpul liber dedicat contemplației. Ideea a rămas în cultura italiană până azi, mai ales prin ceea ce nu conține: vinovăție. Nu e că italienii nu fac nimic - tot beau cafea, tot vorbesc, tot stau la masă ore în șir. Ci că nu tratează absența grabei ca pe ceva ce trebuie justificat.

La noi, lucrurile stau altfel, și nu doar cultural, ci chiar în limbă. Există o expresie veche, „pierde-vară”, care descrie exact omul care nu face nimic; și o descrie ca pe un defect de caracter, nu ca pe o stare de bine. Dacă italienii au un cuvânt pentru dreptul de a nu face nimic, noi avem unul pentru condamnarea aceluiași lucru. Nu e de mirare că mi-e greu marțea la ora două după-amiaza. Am o zicală în limba maternă care mă ceartă.

Așa că, până de curând, presupuneam că dolce far niente înseamnă, literal, să nu faci nimic: să stai, să privești pe geam, poate să dormi. Și că singurul obstacol dintre mine și asta e vinovăția moștenită.

Povestea cu weekendul liber mi-a arătat că presupunerea era incompletă.

Ce spune cercetarea: nu contează ce faci, contează dacă ai ales liber

Am căutat mai mult despre asta și am dat peste o idee care mi-a limpezit nedumerirea. Nu am găsit pe nimeni care să fi legat-o deja de dolce far niente în mod direct, așa că fac eu legătura acum, cu voi, nu ca pe un fapt validat, ci ca pe o lentilă care mie mi s-a părut utilă.

Psihologul John Neulinger, unul dintre cei care au pus bazele psihologiei timpului liber, propune o teorie simplă: singurul criteriu real pentru a fi în stare de leisure (timp liber) e ceea ce numește „libertate percepută”. Nu contează activitatea. Contează dacă simți că faci lucrul respectiv din alegere, pentru că vrei, nu pentru că trebuie sau pentru un rezultat anume. Neulinger insistă explicit: orice activitate poate fi trăită astfel dacă îndeplinește condiția asta.

Mihaly Csikszentmihalyi, cel care a formulat conceptul de flow, aduce o piesă asemănătoare: o activitate „autotelică” e una făcută pentru ea însăși, nu pentru o consecință ulterioară. (Cuvântul provine din grecescul autos – însuși – și telos – scop.) Poți fi complet absorbit - gătind, dând cu sapa, făcând curat - și tot să fie, structural, aceeași stare mentală ca dolce far niente: fără scop extern, fără măsurare a rezultatului.

O nuanță pentru cine vrea să sape mai departe: leisure, termenul din psihologie, e mai larg decât dolce far niente: poate include și sportul de performanță, atâta timp cât e ales liber. Dolce far niente cere, în plus, și o anumită lejeritate, absența efortului susținut. Nu sunt identice. Dar cred că se suprapun exact acolo unde contează pentru noi aici: în ideea că libertatea de a alege, nu inactivitatea, e ingredientul central.

Aici se leagă cele două povești din deschidere. Marți după-amiază aveam libertatea fizică de a citi; nimeni nu mă oprea. Dar nu aveam libertatea percepută: undeva în mine, cititul ăla venea cu vinovăție, cu un “ar trebui să lucrezi în schimb”. În weekendul de după operație, aveam ambele - și permisiunea explicită (repausul recomandat), și absența oricărui scop atașat la ce alegeam să fac. De-asta ordinea în casă și research-ul n-au venit cu vinovăție. Nu erau treabă. Erau exact ce-mi doream în momentul ăla, fără nimeni și nimic care să le măsoare.

Mintea nu are nevoie de inactivitate. Are nevoie de absența presiunii.

Asta explică și de ce cele mai bune idei nu-mi vin la birou, forțându-mi mintea, ci când mă joc cu Fram (câinele nostru), mă spăl pe dinți (locul meu preferat pentru generat idei, din motive pe care nu le înțeleg complet) sau smulg buruieni în curtea noastră mică. Nimic din toate astea nu e “a nu face nimic” în sens literal. Dar sunt activități care nu-mi cer nimic de la minte și tocmai de-asta o lasă liberă să rătăcească.

Există cercetări care arată că mintea rătăcește (mind-wandering, cum i se zice) până la jumătate din timpul zilei, indiferent dacă suntem “în repaus” sau ocupați cu ceva ce nu ne solicită atenția completă. Rețeaua neuronală implicită (default mode network), cea care se activează tocmai când nu ești concentrat pe o sarcină exterioară, nu are nevoie de a sta pe canapea privind în gol ca să funcționeze. Are nevoie doar ca presiunea cognitivă să scadă.

Savasana: far niente cu cadru

Mi-a luat surprinzător de mult să fac legătura asta, deși stau pe saltea de 12 ani: savasana, poziția de final din orice clasă de yoga, e far niente în forma lui cea mai pură. Nu faci nimic. Stai întins, respiri; atât.

Diferența e că savasana are un cadru - un timp alocat, o postură, un profesor care-ți spune explicit că ai voie să rămâi acolo. Cred că exact cadrul ăsta creează libertatea percepută despre care vorbea Neulinger, pentru cei cărora, ca mie, le e greu s-o găsească singuri. Nu ne e greu să nu facem nimic. Ne e greu să ne dăm voie fără o confirmare din afară.

Iar rolul savasana nu se oprește la relaxare. Are o funcție reală de integrare: corpul și mintea absorb beneficiile practicii tocmai în momentul în care nu mai faci nimic activ. E fix mecanismul de care vorbeam la rețeaua neuronală implicită, tradus în corp: nu se întâmplă nimic în ciuda stării de repaus. Se întâmplă datorită ei.

Deci unde rămân eu, de fapt

Nu la un final fericit în care am rezolvat totul. Probabil încă o să simt aceeași ezitare marțea viitoare, la ora două după-amiaza, înainte să mă opresc din treabă. Dar acum știu măcar ce anume trebuie să schimb: nu activitatea, ci sentimentul atașat de ea. Dolce far niente nu e despre a nu face nimic. E despre a face orice, cu condiția să nu-l faci ca să bifezi ceva.

Aduc tema asta la următoarea întâlnire din seria ZEN-ISH Specials de vară, Dolce far niente. O să fie o clasă de yin yoga și mindfulness senzorial și, contrar a ceea ce ai crede din nume, nu înseamnă neapărat să stai nemișcat. Înseamnă să faci exact ce facem în clasă - postura, respirația, atenția la senzații - fără să te grăbești spre următoarea, fără să te evaluezi. Dacă și tu ai o versiune de “ora două marți după-amiaza”, cred că ne-ar prinde bine să stăm puțin cu ea, împreună.

Rezervă-ți locul la ZEN-ISH SPECIALS

Inițial, văzusem săptămâna ca pe o ocazie de “work away from home” - adică să lucrez, dar cu marea în față. Soarele, apa turcoaz, peștele proaspăt - bonusuri frumoase la un birou temporar. Dar cu câteva zile înainte să plec, m-am răzgândit. Mi-am propus ceva mai radical: să fiu în vacanță. Vacanță adevărată. Andrei, social media managerul ZEN-ISH, a zis că ar fi un fel de “proof of concept/ validarea conceptului” - să trăiesc ceea ce comunicăm. Cum duci practica în viața de zi cu zi.

Dacă stau să mă gândesc, nu mai fusesem cu adevărat în vacanță de mult timp. Oricât de frumos era locul, eram "on call". Prezentă, dar cu un ochi mereu spre telefon, spre ce mai apăruse, spre ce mai trebuia rezolvat.

În plus, nici “formatul” nu era cel obișnuit. Forma de vacanță pe care o știam cel mai bine arată altfel: călătorii doar eu cu Gabi, locuri noi, explorare, incertitudinea plăcută a unui oraș pe care nu-l cunoști. Genul ăla vine cu entuziasm, dar și cu un strop de anxietate, de energie consumată. La Vourvourou era altceva. Era liniștea de a sta pe loc.

Am pregătit plecarea altfel de data asta.

Am anunțat lumea din timp, am aranjat lucrurile ca să nu fie nevoie de mine. Totuși, nu mi-am pus mesaj de out of office - mi-am zis că voi decide la ce mesaje răspund și la ce nu. Mi-am propus să nu deschid laptopul decât dacă chiar “arde”.

Până la finalul vacanței, am reușit să nu deschid laptopul. Când am răspuns la ceva, a fost ca să organizez sau să deleg, nu ca să rezolv. Am pus limite acolo unde era nevoie. Am făcut câteva lucruri "de birou", dar fiindcă am vrut, nu fiindcă a trebuit - și diferența asta, mică în aparență, a schimbat tot.

În fiecare dimineață am făcut yoga în grădina pensiunii, care dădea spre mare. Mă trezeam cu ușurință, curând după răsăritul soarelui, ieșeam afară și, dacă cineva dintre membrii grupului mi se alătura, era binevenit. Nu m-am dat peste cap să predau o clasă perfectă, dar m-am bucurat să dau din ce știu - am ascultat, am lăsat intuiția să lucreze, am adaptat practica pe loc. Oamenii au plecat cu ce veniseră să caute: relaxare, liniște, curiozitatea satisfăcută. Și uneori, cu câte ceva în plus, pe care nici ei nu știau că îl caută: satisfacția de a vedea că pot mai mult decât credeau, revelația că se pot baza pe corpul lor sau surpriza impactului unei mici ajustări de postură.

La fel și cu conținutul pentru comunicarea ZEN-ISH - de câteva ori am pus camera și am surprins ce se întâmpla. N-am aranjat nimic, n-am regizat, n-am cosmetizat. A fost ușor, fiindcă totul era frumos.

Nu m-am stresat să fie perfect și nici să fiu pe plac. Am făcut doar ce și cât am vrut.

În tot timpul ăsta, în spate rula o temă: ce e cu sentimentul ăsta de vacanță și cum îl aduc mai mult în viața de zi cu zi? La fel cum în yoga mă întreb cum duc liniștea, seninătatea, claritatea de pe saltea în restul zilei. Aceeași întrebare, alt context.

Ca să fiu sinceră, știu bine cum arată opusul.

Sentimentul de "9 to 5": corpul și mintea mea sunt "la birou" între 9 și 17 și, dacă nu fac ceva ce ține de muncă în intervalul ăsta, simt că chiulesc - o neliniște surdă, o vinovăție fără obiect. Și asta, cu toate că sunt propriul meu șef din 2018 și că multe dintre activitățile mele se întâmplă seara sau în weekend.

"Sentimentul de “luni”: doar dacă mă gândesc la ziua de luni, simt alerta crescând, ca și cum toate lucrurile neterminate din lume mă așteaptă exact pe mine, exact acum.

Și sentimentul de anxietate: uneori, din senin, fără motiv aparent, simt că se va întâmpla ceva rău. În 99,9% din cazuri nu se întâmplă nimic.

Îți sună cunoscut? Tu ce sentimente de genul ăsta experimentezi? Ce nume le dai?

Dacă te întrebi ce spune neuroștiința despre asta,

… ei bine, răspunsul nu e surprinzător, dar e util de știut. Sistemul nostru nervos nu face diferența între un pericol real și un deadline imaginar. Amigdala - centrul de alarmă al creierului - se activează la fel de energic la un email urgent ca la o amenințare reală. Când trăim mult timp în modul ăsta, nivelul cortizolului rămâne crescut, cortexul prefrontal - cel care gestionează deciziile și emoțiile - funcționează cu resursele la minimum, iar sistemul nervos pur și simplu uită cum arată liniștea.

Sentimentul de vacanță - nu neapărat cel din drum spre Grecia - activează sistemul nervos parasimpatic: odihna, regenerarea. Scade nivelul cortizolului. Activează rețeaua cerebrală care lucrează în fundal când nu suntem prinși în taskuri: apar conexiunile, creativitatea, claritatea. Amigdala se mai liniștește. Și ceva interesant se întâmplă cu percepția timpului - nu că ar trece mai încet, ci că pare mai plin, mai dens. Mai al tău.

Și dacă neuroștiința explică cum și de ce funcționează, yoga, mindfulness și coachingul ne arată cum să îl cultivăm intenționat.

În filosofia yoga există un concept numit santosha - mulțumirea, capacitatea de a fi împăcat cu ceea ce este, acum, fără să adaugi și fără să scoți; recunoștința. Nu e indiferență, ci o formă de prezență care nu luptă cu momentul. Alături de el, aparigraha - non-acapararea: să nu strângi mai mult decât ai nevoie. Mai multe taskuri, mai mult control, mai multă responsabilitate decât îți aparțin cu adevărat. Vacanța adevărată, în sensul ăsta, nu e un loc. E o practică de a lăsa deoparte ce nu e al tău.

Mindfulness-ul adaugă un instrument concret: observarea fără judecată. Nu “ar trebui să fiu mai relaxată” sau “de ce nu pot să mă opresc din gândit la birou?!”, ci pur și simplu să observi: ah, iată sentimentul de luni. Iată neliniștea de “9 to 5”. Momentul în care observi fără să reacționezi este momentul în care apare un mic spațiu de alegere. Și în acel spațiu poți decide altceva.

Din perspectivă de coaching, diferența esențială e între a face din obligație și a face din alegere. Același task, același efort, doar că unul vine cu tensiune în corp, celălalt cu ușurință. La Vourvourou am făcut yoga în fiecare dimineață, am creat conținut pentru social media, am răspuns la mesaje de serviciu. Dar am ales să fac toate astea. Și alegerea a schimbat tot. Nu e un truc mental, ci o recalibrare a relației cu ceea ce faci. Și, ca orice recalibrare, se exersează.

Acum pot răspunde la întrebarea “Cum aduc sentimentul de vacanță în viața de zi cu zi?”

Asta înseamnă, concret, să înlocuiesc treptat:

Sentimentul de 9 to 5 cu sentimentul de weekend - lucrurile făcute în ritmul meu, munca amestecată cu pauze reale.

Sentimentul de luni cu sentimentul de vacanță - momente de resetare în care nu trebuie, ci aleg: ce mă relaxează, ce mă odihnește activ, ce îmi face plăcere.

Și sentimentul de anxietate cu ceva mai precis decât "va fi bine", și anume: orice se va întâmpla, îl voi gestiona la momentul respectiv, cât voi putea de bine, cu resursele de atunci. Nu e pozitivitate toxică. E o recalibrare a setării default.

Exact asta explorăm la primul ZEN-ISH SPECIALS din seria de vară: Dimineți leneșe - duminica asta, pe 28 iunie, la OTOTO Victoriei, de la 10:30.

O dimineață în care nu trebuie să fii nicăieri altundeva. Mișcare lentă, respirație, prezență. Sentimentul de vacanță, fără să pleci nicăieri.

Rezervă-ți locul la ZEN-ISH SPECIALS

Pentru mine, totul a început cu yoga. Și se întoarce la yoga. Dar nu e doar yoga.

Am mai scris despre drumul meu cu yoga și cum practica asta, pe care am început-o ca pe singura formă de sport de care am reușit să mă țin, mi-a schimbat viața complet.

Mi-a dat claritatea și curajul să renunț la jobul meu stabil, dar care nu mă mai bucura, în publicitate, și să mă apuc de antreprenoriat, de un business despre care nu știam nimic — SUAV, primul brand de îmbrăcăminte de yoga din România, pe care, dacă ar fi să îl definesc într-un singur cuvânt, acesta ar fi anti-colanți. (Când colanții sunt uniforma yoga!!!)

M-a ajutat să îmi descopăr IKIGAI-ul, misiunea mea (confirmat și de testul LSI/ Life Styles Inventory, unde stilul umanist-încurajator este cel mai puternic). Sunt făcută să fiu profesor, coach, mentor, educator, consultant. Lucruri care tot ieșeau în teste de personalitate și feedback-uri, dar pe care le ignoram.

Rolurile astea sunt cele care mă bucură imens: să văd cum cineva înflorește, cum învață ceva nou despre sine sau despre lume.

Cum a fost săptămâna asta la clasa de yoga de la sala de sport din sat, unde participantele au reușit să facă o postură grea, care li se părea imposibilă — bakasana / postura ciorii — fiindcă ne-am pregătit temeinic corpul și mintea, am înțeles mecanismele posturii și apoi am zburat.

Dar stai că m-a luat valul.

Să revin. Ziceam că totul a început cu yoga.

Yoga este văzută prin asane — e ca partea vizibilă a aisbergului. Și e partea cea mai atractivă vizual, cum zicea și Andrei, social media manager pentru ZEN-ISH.

Dar yoga este despre unirea dintre minte, corp și spirit. Și este și un stil de viață. Ce înseamnă asta?

Păi înseamnă că lucrează la toate nivelele și are impact atât la nivelul corpului — flexibilitate, echilibru, forță — cât și al minții — calm, claritate, focus — și al sufletului — reglare emoțională, conectare socială.

Am văzut lucrurile astea pe mine și am învățat să le dau mai departe.

În timpul cursului de profesor de yoga am înțeles, în sfârșit, beneficiile pranayama (exercițiile de respirație) pe care înainte le desconsideram pur și simplu, am fost fascinată de impactul asupra minții — mindfulness —, așa că după finalizarea cursului am studiat mai profund această disciplină, inspirată din budism (care este inspirat din yoga :)).

Și toate astea m-au făcut să îmi pun întrebări mai bune — despre ce/cine sunt, unde sunt și încotro vreau să merg. Iar întrebările bune aduc răspunsuri bune, schimbă perspective, schimbă drumuri. Întrebările sunt unelte principale ale coachingului.

Am făcut toate lucrurile astea temeinic, studiindu-le pe rând și luându-mi certificări pentru fiecare. Fiindcă am vrut să le dau mai departe (că doar sunt, în esență, un educator) și să fiu sigură că ele vor folosi celor cu care lucrez, că vor face bine.

Și, cum consideram partea de mindfulness chiar mai valoroasă decât partea fizică (asane), am introdus mindfulness; atât formal — meditații — cât și informal — observarea atentă și fără judecată a senzațiilor, gândurilor, emoțiilor ce apar moment de moment.

De asemenea, fiindcă îmi era clar că lucrurile astea e mai important să fie folosite în viața de zi cu zi, atunci când suntem activați și avem nevoie să ne reglăm emoțiile ca să putem gestiona provocările în timp real, am explicat practicanților cum anumite instrumente pot fi folosite — o tehnică de respirație de calmare când emoțiile te copleșesc, o tehnică de ancorare în prezent când mintea îți fuge etc.

Așa s-a născut ZEN-ISH.

Încă de când mi-am luat prima certificare, de profesor de yoga, am vrut ca ceea ce predau să fie mai mult decât clase de yoga — asane. Și mi-am imaginat cum inventez eu o metodă „signature”. Era mult ego aici, dar dedesubt era intenția mea de a aduce mai multă liniște și împăcare, om cu om.

Astăzi realizez că fac asta într-un mod firesc, fiindcă în fiecare intervenție — clasă, sesiune individuală, discuție — aplic tehnici din yoga, mindfulness sau coaching, în funcție de ceea ce e nevoie. Fiindcă nu e suficient să intelectualizezi totul și să îți fie totul clar în cap dacă corpul este amorțit sau emoțiile te paralizează. Sau dacă tiparele bine întipărite (pun intended) preiau conducerea.

Îmi dau seama că sună totul super bine în teorie, dar poate e prea conceptual, intelectual. Hai să îți zic cum ar putea arăta metoda ZEN-ISH în practică.

Uite niște exemple concrete, recente.

1. Clasa de yoga de grup de la Mario Gym, sala de sport din sat, pe care am menționat-o și mai sus.

Marți am ajuns la sală pregătită să predau o clasă de yoga cu o postură principală — Bakasana/ postura corbului. Participantele nu erau doar sceptice — erau convinse că o asemenea postură le este inaccesibilă. În plus, una dintre participante avea o stare de disconfort abdominal. Challenge accepted!

Am început cu centrare prin simțuri (mindfulness), cu respirație abdominală (pranayama) pentru calmarea sistemului nervos. Apoi am pregătit corpul cu mișcări specifice (asane, posturi), în funcție de provocările fiecărei participante — fie că era vorba despre încheieturile palmelor, fie de forța brațelor, fie de forța mușchilor abdominali.

Apoi am făcut postura stând pe spate, invers, pentru a simți ce părți ale corpului sunt antrenate în postură.

Apoi am explicat postura, mecanismele ei, cum o poate fiecare adapta la corpul său și am folosit accesorii (stepper) pentru a face postura accesibilă.

Am pus întrebări, am ascultat și am oferit variante și am încurajat fiecare participantă să experimenteze și să aleagă soluțiile potrivite ei (coaching).

Rezultatul? Vezi pozele și mesajele de după după clasă:

„Mulțumesc frumos, Ramona, pentru vibe-ul pe care l-am simțit, e super senzația când te desprinzi de la sol 🤗!”

„Și eu mulțumesc pentru răbdarea și încrederea pe care ni le transmiți la fiecare curs!”

Bonus: disconfortul abdominal a dispărut.

2. Clasa zen-ish online.

Pentru că una dintre participante s-a plâns că este foarte obosită și abia așteaptă concediul, am făcut o clasă de yin yoga pentru oboseală. Iar după clasă (fiindcă practica nu se oprește odată cu închiderea sesiunii de Zoom), am lansat invitația de a observa în următoarele zile sursele de oboseală și pe cele de odihnă (mindfulness și coaching):

„Bună dimineața. Invitația mea pentru perioada următoare este să observați: ce vă obosește, ce vă odihnește. Și cum puteți reduce lucrurile care vă obosesc și aduce mai multe lucruri care vă odihnesc? Și, pe măsură ce observați câte un aspect, să-l notați: în jurnal, dacă aveți, sau chiar în Notes pe telefon.”

Sau 3. O situație semi-ipotetică de lucru unu la unu.

Să zicem că ai făcut o greșeală și te gândești întruna la asta, criticându-te. Vrei să treci peste ea, dar nu reușești cu niciun chip.

Aș începe cu detensionarea corpului, cu tehnici din yoga și de respirație. Apoi te-aș ghida să observi senzațiile din corp, gândurile și emoțiile care apar în legătură cu această greșeală (mindfulness). Și, observându-le, dându-le nume, scoțându-le la suprafață, te vei putea detașa de ele și le vei putea întâlni, înțelege, procesa. Apoi, cu întrebări de coaching, putem explora resurse și soluții de gestionare a situației create (dacă e nevoie).

Sigur, lucrurile nu sunt atât de structurate, ordinea nu este mereu aceeași. Poate e nevoie să începem cu coaching și să introducem intervenții de mindfulness repetate sau exerciții de respirație pentru a putea gestiona emoțiile puternice care apar. Sau poate va trebui chiar să facem asane în mijlocul discuției pentru a ne reconecta cu corpul, pentru a aduce energie sau pentru a descărca prea multă energie (cum este cea adusă de furie).

Ideea e că vom aborda tema ta integrat, cu tehnici care vizează și implică atât mintea, cât și corpul și spiritul (eu zic inima), pentru o intervenție blândă și adaptată nevoilor tale. Fiindcă dacă e ceva ce am învățat de la coaching, e că nu există soluție universală și că nimeni nu știe mai bine decât tine ce funcționează pentru tine. Doar că ai nevoie de un mediu sigur în care să ai curajul să îți înfrunți temerile și de ghidare în a le înțelege, accepta și depăși.

Poate cel mai bine vorbesc cei care au experimentat efectul ZEN-ISH.

Știu că încrederea și chimia sunt esențiale în acest proces, așa că, dacă crezi că metoda Zen-ish de regăsire a stării de bine ți s-ar potrivi, hai să ne cunoaștem într-o discuție gratuită de 30 de minute, pe care o poți programa aici.

Hai să ne cunoaștem

Ce contează e că greșeala asta mică mi-a spus ceva despre mine: eram atât de absorbită de o altă problemă profesională, încât creierul meu a făcut o substituție automată. Pilot automat. Exact ce încerc să predau oamenilor să observe și să întrerupă.

Bine ați venit în săptămâna mea.

Cum a început

Genunchiul drept a decis, fără consultare prealabilă, că a lucrat destul. Nu dramatic, nu cu un moment clar de „acum s-a întâmplat ceva.” Pur și simplu a început să doară și să nu mai funcționeze așa cum știam eu că funcționează un genunchi.

Prima reacție - și o spun cu toată sinceritatea - n-a fost îngrijorare. A fost vocea aceea internă, promptă și nemiloasă: ce ai făcut greșit?

Eu, care le spun tuturor la ZEN-ISH să nu forțeze, să-și asculte corpul, să îi respecte limitele. Eu, cu leziune de cartilaj. Logica impostoarei din capul meu era perfectă și irefutabilă: dacă eu, care predau asta, am ajuns aici - înseamnă că fie predau prostii, fie sunt o ipocrită. Probabil ambele.

Și, ca să nu rămână nicio îndoială, a venit și remarca unei practicante: nu ne spui tu tot timpul să ne ascultăm corpul?! Și apoi mama: trebuie să te oprești cu yoga asta. La care am devenit defensivă instant. Mama, nu e de la yoga! Argumentele raționale au venit câteva minute mai târziu. Prima reacție a fost cea a versiunii mele dinainte de ZEN-ISH, bine conservată în creier de zeci de ani de antrenament.

Îl recunosc, modelul ăsta. E vechi și familiar și destul de incomod de văzut în acțiune la tine.

Trei zile, trei instrumente

Ce s-a întâmplat în continuare n-a fost o transformare spectaculoasă. A fost ceva mult mai modest și, tocmai de aceea, mai util de povestit.

Coaching-ul - în varianta de auto-coaching, pentru că și asta e o practică reală, - a însemnat o singură regulă pe care mi-am impus-o: să nu trag concluzii înainte să am informații. Genunchiul stâng trecuse prin ceva similar acum zece ani. Știam clinica, știam procesul, știam că se poate rezolva. Am folosit ce știam deja în loc să reinventez roata în mijlocul durerii.

Yoga m-a ajutat să-mi înțeleg corpul din interior. Ani de practică înseamnă că știu cum se simte o tensiune față de o durere, unde compensez, cum mi s-a schimbat mersul pentru a evita durerea. Exercițiile de kinetoterapie le-am executat mai bine și mai eficient pentru că înțelegeam ce se întâmplă și de ce. Corpul nu era un mister de gestionat, ci un partener de ascultat.

Mindfulness-ul a însemnat să stau cu ce se întâmpla și cu ce simțeam fără să fug și fără să amplific. Au fost frică, frustrare, rușine, recunoștință - uneori toate în același sfert de oră. Le-am observat pe fiecare. Le-am dat nume. Le-am lăsat să se manifeste și apoi să treacă. N-am rezolvat nimic cu asta, dar am oprit spirala. Există o diferență mare între a simți o emoție și a te instala în ea ca și cum ar fi o stare permanentă.

Ce mi-a arătat săptămâna asta

Trei zile mai târziu: diagnostic clar, tratament început, kineto programat, programul reorganizat fără să cadă nimic esențial. Am ajuns chiar și la un vernisaj - ceea ce poate părea excesiv, dar eu îl consider parte din tratament. Nu te vindeci eliminând tot ce îți face plăcere.

Și ceva neașteptat: la începutul săptămânii, când durerea îmi afecta și starea și gândirea, vedeam totul în negru, eram critică și grumpy, mă luptam cu o parte dintr-un proiect care pur și simplu nu mergea. De miercuri, cu diagnostic și plan, m-am trezit noaptea cu o idee clară: să amân ce nu merge în loc să forțez. Toată lumea a fost de acord. S-au aranjat toate.

Mintea limpede face treabă mai bună decât mintea încăpățânată. Lucrul ăsta sună banal până când îl trăiești.

Ce rămâne

Nu vreau să închei cu o morală prea ordonată, pentru că săptămâna n-a fost ordonată. A fost haotică și inconfortabilă și, pe alocuri, amuzantă, mai ales privind retrospectiv.

Ce rămâne e asta: yoga, mindfulness și coaching nu te scutesc de momente dificile. Nu fac genunchii mai rezistenți, nu elimină vocea impostoarei. Ce fac e să scurteze distanța dintre momentul în care deraiezi și momentul în care observi că ai deraiat.

Intervalul ăla mic - dintre reacție și revenire - e locul în care se construiește practica.

RMN sau RVM, creierul continuă să lucreze. Important e să știi când să îl întrerupi.

Dacă îți amintește de ceva din experiența ta, scrie-mi. Și dacă știi pe cineva căruia i-ar prinde bine articolul, trimite-i mai departe.

Și dacă nu îți dă pace întrebarea “ce e un RVM?”, ei bine, prescurtarea vine de la Reverse Vending Machine și este un automat de colectare a ambalajelor de băuturi SGR. Nu m-a lăsat inima să las ceva nelămurit - alt model mai vechi, pe care însă îl consider folositor, cel puțin deocamdată.

Share

M-am gândit din timp la aniversare - am vorbit despre ea, am făcut retrospective, am privit în urmă și înainte. Și am vrut să o marchez în felul meu.

Concret, asta a însemnat câteva zile într-un loc liniștit, fără planuri și obiective. A plouat mare parte din timp, ceea ce s-a dovedit a fi exact ce-mi trebuia. Ceai, pătură, fereastră aburită. Zece din zece, recomand.

Dar nu despre asta voiam să scriu.

Aniversarea ZEN-ISH

Mi-am dorit să marchez 50 de ani și într-un fel care să aibă sens dincolo de mine. Și m-am gândit la adolescenți, față de care mă simt apropiată și față de care cred că avem, ca adulți, o responsabilitate reală. Apele adolescenței sunt învolburate. Și nu e suficient să le spunem că o să treacă.

Toamna trecută, căutând o organizație căreia să-i dăruiesc o ediție ZEN-ISH SPECIALS pentru luna octombrie - luna luptei împotriva cancerului de sân - le-am cunoscut pe Delia Grigoroiu de la Asociația ROZ și pe Cătălina Dinu de la Asociația Împreună pentru Viață. Două supraviețuitoare ale cancerului de sân care merg peste tot să vorbească cu femeile despre prevenție - senin, cu optimism, fără dramatism. O conversație necesară, purtată exact cum trebuie pe care am avut-o și noi în octombrie, după o clasă de yoga care ne-a deschis inimile și mințile.

Proiectul lor de acum se numește Canapeaua ROZ în școală și face parte din Swimathon, inițiativa Fundației Comunitare București - un alt proiect pe care îl admir, condus de o altă femeie curajoasă, Alina Kaprovschi.

Ce se întâmplă duminică

Accesul la ZEN-ISH SPECIALS de la OTOTO Victoriei, duminică, 17 mai, este gratuit. În schimb, te invit să donezi pentru Canapeaua ROZ în școală - cât simți, cât poți.

Și chiar dacă nu poți ajunge (la OTOTO încăpem 12 persoane, locurile s-ar putea să zboare repede), invitația de a dona rămâne. Sau, dacă vrei să susții alt proiect, intră pe platforma Swimathon, că sigur găsești o cauză cu care rezonezi.

Ah, aproape uitam: după ora de yoga - care promit că va fi veselă și cu energie bună - continuăm sărbătoarea cu gustări și băuturi oferite cu generozitate de gazdele noastre de la OTOTO.

Începem la 10:00, stăm până la 11:30.

Te aștept cu salteaua de yoga la ziua mea. 🎂

Rezervă-ți locul la ZEN-ISH SPECIALS

Donează pentru Canapeaua ROZ în școală

Dacă articolul a rezonat, te poți abona la newsletter pentru articole, reflecții și invitații - fără presiune, fără spam, doar când am ceva real de spus.

Subscribe now

(Și dacă cineva din viața ta ar putea folosi un strop de zen astăzi, poate îi trimiți mai departe acest text.)

Share

Comunicam „dă-ți o pauză” pe toate canalele. Trimiteam mesaje despre îngăduință, despre a te opri, despre cum nu trebuie să câștigăm dreptul de a exista prin productivitate. Și, între timp, eu intrasem în febra optimizării. Îl invadam pe Andrei, social media manager-ul ZEN-ISH, cu idei și sfaturi care uneori se contraziceau. Verificam de câte ori s-au înscris oameni la clasele de yoga de la Brănești. Monitorizam înscrierile de la clasa ZEN-ISH SPECIALS de la OTOTO. Găseam în fiecare număr mic o confirmare a unui gând care refuza să plece: ce e în neregulă cu mine?

Observam ironia din plin. Și tot nu mă puteam opri.

What the f…? De ce???

Creierul nostru are o rețea care se activează atunci când nu facem nimic. Se numește Default Mode Network - rețeaua implicită. Când închidem laptopul, când așteptăm, când ne plictisim, rețeaua asta preia controlul și produce gânduri. Despre trecut. Despre viitor. Despre ce am greșit. Despre ce ar trebui să fim.

Creierul în repaus nu se odihnește. Rumegă.

Rick Hanson, neuropsiholog, descrie creierul uman ca pe un instrument calibrat pentru savana africană - construit ca velcro/ “arici” pentru negativ și ca teflon pentru pozitiv. Creierele care detectau pericolul supraviețuiau. Ale noastre sunt moștenitoarele lor directe. Problema e că noi nu mai avem prădători fizici. Avem deadline-uri, notificări, așteptări. Creierul le procesează pe toate ca amenințări. Și, în modul de supraviețuire, odihna pare periculoasă. Pare lene.

Deci rotița hamsterului nu e un defect de caracter. E o adaptare evolutivă care a supraviețuit contextului pentru care a fost creată.

Știind toate astea, tot nu mă puteam opri.

Sâmbătă dimineața am scos „the big guns”: meditația R.A.I.N. a lui Tara Brach, psiholog și profesoară de meditație, pe care o știam că aduce revelații de fiecare dată când am curajul să stau cu ea. Fără să mă gândesc prea mult, am ales o meditație ghidată de ea și am găsit exact ce trebuia - o meditație pentru compasiune față de sine.

Metoda R.A.I.N. e simplă ca structură și dificilă ca practică. R(ecognize) - recunoști ce se întâmplă. A(llow) - accepți prezența experienței, fără să o împingi și fără să o amplifici. Investigate - investighezi cu blândețe: unde simți asta în corp? Ce crede această parte din tine că s-ar întâmpla dacă s-ar opri? N(urture) - hrănești (nutrești?!), cu autocompasiune, ca și cum ai vorbi cu cineva drag.

La I(nvestigate), a apărut întrebarea:

Cine ești dacă nu mai crezi că e ceva în neregulă cu tine?

Nu am un răspuns nici acum. Dar m-a oprit din rumegat.

Tara Brach numește locul din care vine toată rotița asta „transa nevredniciei/ the trance of unworthiness” - credința de bază, adesea nerostită, că nu suntem suficienți. Că trebuie să ne câștigăm dreptul de a exista prin performanță, prin corectitudine, prin a fi mereu mai buni. Nu e același lucru cu sindromul impostorului, deși și acela există. E ceva mai vechi și mai adânc. E convingerea că dacă te oprești, dacă nu te îmbunătățești constant, dacă nu ești productiv, ești, cumva, mai puțin.

Dacă nu vin oameni la clasele mele, înseamnă că e ceva în neregulă cu mine. Acesta era gândul la care mă întorceam. Îl recunosc acum cu mai multă claritate.

Și din locul acela, orice acțiune a mea era contaminată. Nu optimizam din curiozitate sau din entuziasm - optimizam ca să scap de senzația că nu sunt suficientă. Diferența pare subtilă. Nu e.

Întoarcerea roții (rotiței?)

De la meditație încoace, lucrurile nu au mers brusc perfect. Am mai avut tresăriri de „aș mai putea face asta pe ultima sută de metri”. Am mai tras un plâns scurt la pieptul lui Gabi (“stația mea de reîncărcare”). Dar ceva s-a schimbat în raportul dintre mine și rotiță.

M-am oprit din a supra-optimiza. Din a mă strădui să aduc la ZEN-ISH oameni care clar aveau alte priorități în momentul acela. Mi-am dat jos armurile și mi-am lăsat vulnerabilitatea să fie văzută.

Și, ca în filme, de acolo a început să se întoarcă roata poveștii.

Clasa „Dă-ți o pauză” pe care am construit-o din această experiență personală - în jurul aceleiași întrebări, cu o meditație pe structura R.A.I.N. - a adunat un mix interesant de generații și contexte de viață. O discuție care s-a continuat după ce am terminat practica, care mi-a arătat că temele pe care le propun sunt universale. Că o tânără de 20 de ani și o femeie de 45 pot să stea cu aceeași întrebare și să o simtă la fel de relevantă.

Imediat după clasă, am ținut o sesiune ad-hoc de coaching care a adus ușurare într-o situație tensionată. Apoi a venit telefonul unei practicante online care voia să înțeleagă cum să-și adapteze practica pentru hipermobilitate - o provocare care mă face să cercetez, să cresc și eu.

Valoare concretă. Impact. Transformare. Asta e măsura reală - nu numărul de participanți.

Ce are yoga de-a face cu asta?

Ca întotdeauna, clasa a avut o parte de informații (în care mintea a rămas activată), o parte de yoga, cu respirație și posturi (pentru a da o pauză minții și a-i da ascultare corpului) și o meditație ghidată la final (pentru integrare). Duminică am practicat yin yoga.

Yin yoga nu e yoga ușoară. E yoga în care acțiunea principală e abandonul controlat. Stai în posturi lungi - trei, cinci, uneori șapte minute - și lucrezi nu cu mușchii, ci cu țesuturile profunde și cu sistemul nervos parasimpatic. Parasimpaticul e modul de repaus: modul în care corpul se repară, integrează, procesează. Nu poți forța activarea lui. Dar îi poți crea condițiile.

Asta e singura diferență față de restul săptămânii (dacă și săptămâna ta a fost ca a mea): nu optimizezi. Nu performezi. Creezi condiții.

Și, dacă e să fiu sinceră, ăsta e singurul lucru pe care l-am înțeles cu adevărat sâmbătă dimineața în meditație. Nu că trebuie să fiu mai puțin ambițioasă sau mai detașată de rezultate. Ci că senzația că e ceva în neregulă cu mine e sursa, nu simptomul. Atât timp cât alerg din locul acela, nicio clasă plină nu va fi suficientă.

În încheiere

Am scris articolul ăsta ca să-mi aduc aminte data viitoare când am nevoie.

Și te las cu întrebarea care m-a oprit pe mine:

Cine ești când nu mai crezi că e ceva în neregulă cu tine?

Nu trebuie să ai un răspuns. E suficient să rămâi cu ea puțin.

Dacă vrei să explorezi asta împreună cu mine - prin mișcare, prin respirație, prin liniștea controlată a unei pauze active - clasele ZEN-ISH sunt construite exact pentru asta. Găsești detalii și, poate, un program potrivit ție, pe zenish.ro.

zenish.ro

Dacă articolul a rezonat, te poți abona la newsletter pentru articole, reflecții și invitații - fără presiune, fără spam, doar când am ceva real de spus.

Subscribe now

(Și dacă cineva din viața ta ar putea folosi un strop de zen astăzi, poate îi trimiți mai departe acest text.)

Share

Iată proba A (exhibit A), cum s-ar zice.

Au venit trei persoane.

Dar, cum se întâmplă adesea cu practica, cel mai important moment al clasei nu l-am planificat.

Ce s-a întâmplat, cu adevărat?

Stăteam după clasă și, înainte să apuc să ajung la vreo concluzie înaltă și spirituală, a apărut gândul. Clasic, rapid, aproape reflex: alți profesori, clase pline, content care performează, vizibilitate care crește. Exact tipul de comparație despre care tocmai vorbisem în acea dimineață.

Recunosc tiparul destul de bine la mine. Mă compar cu alți profesori, cu ce consider eu că arată ca succes. Câteodată comparația mă micșorează - mă face să mă întreb dacă ce fac e suficient, dacă abordarea e relevantă. Câteodată, față de aceiași profesori, simt recunoștință sinceră - mă inspiră să văd că yoga și mindfulness prind în forme diferite, că există loc pentru mai mulți oameni care fac asta cu intenție.

Diferența dintre cele două nu e în situație. E în calitatea atenției cu care mă raportez la ea.

Asta e, de fapt, esența practicii pe care o predasem - mudita, cum o numește tradiția budistă: bucuria pe care o simți când altora le merge bine, când cineva primește ce și-a dorit, când un coleg are succesul pe care tu îl aștepți încă.

Ce cere practica, concret

Practica îți cere să observi comparația fără să te identifici cu ea - să o poți privi, să îi faci loc și să nu o lași să decidă totul. „Ah, iată comparația. Știu cum arată asta.” Atât. Onest, fără să îți spui că totul e minunat și fără să te lași atras(ă) în poveste.

Neuroștiința confirmă ceea ce tradiția budistă știa deja: creierul evaluează constant statutul social relativ. Succesul altcuiva poate activa, fără intenție, un răspuns de amenințare - un mecanism vechi, nu o dovadă de caracter slab. Dar circuitele se reconfigurează prin practică deliberată. Fericirea nu e o resursă cu stoc limitat. Creierul trebuie convins de asta prin experiență și prin repetiție; cunoașterea intelectuală nu e suficientă.

Cum a arătat clasa

Am deschis cu Breath of Joy, un exercițiu de respirație în care faci mișcări ample cu brațele, sari puțin, te simți ridicol și eliberat în același timp. E greu să rămâi în cap când corpul se mișcă așa.

Secvența de posturi a fost construită în jurul deschiderii pieptului - zona inimii, locul unde stocăm adesea rezistența față de emoțiile altora, dar și față de ale noastre. Am integrat momente de mindfulness în posturi - ce simți acum? unde e tensiunea? unde e spațiul? - pentru a antrena capacitatea de a observa fără a judeca imediat.

Am încheiat cu o meditație ghidată care a traversat chiar aceste straturi: comparația, rezistența față de bucuria altora, și spațiul care apare când le observi fără să fugi de ele.

Clasa a fost mică. Și a fost bună. Câmpul de antrenament real rămâne totuși în altă parte - pe scroll-ul de duminică dimineață, la o cină când un prieten povestește ceva care merge bine, pe LinkedIn când un coleg e promovat. Acolo se practică sau se evită. Sala e doar pregătire.

Duminică, 5 aprilie: ultima clasă din serie

Seria se încheie cu ecuanimitatea/ echilibrul - upekkha în tradiția budistă.

Dacă bucuria altruistă e despre cum te raportezi la bucuria celorlalți, ecuanimitatea/ echilibrul e despre cum te raportezi la tot - bun și dificil, așteptat și surprinzător - fără să te lași copleșit de unul și fără să fugi din celălalt. În budism e descrisă ca „mintea spațioasă”: prezență stabilă, echilibru care conține emoția fără să fie distrus de ea.

Neuroștiința o numește reglare emoțională - capacitatea de a crea un spațiu între stimul și reacție. Acel spațiu e ce antrenăm.

În corp arată ca o postură în care ești simultan ancorat și liber. În minte, ca un gând pe care îl observi fără să îl urmezi imediat. În emoții, ca tristețea sau bucuria pe care le poți simți complet, fără să te temi că te vor înghiți.

Duminică lucrăm cu toate trei. O clasă construită în jurul echilibrului real - al stabilității care poate dansa, nu al perfecțiunii imobile.

5 aprilie, OTOTO, București. Te aștept.

Rezervă-ți locul

Dacă articolul a rezonat, te poți abona la newsletter pentru articole, reflecții și invitații - fără presiune, fără spam, doar când am ceva real de spus.

Subscribe now

(Și dacă cineva din viața ta ar putea folosi un strop de zen astăzi, poate îi trimiți mai departe acest text.)

Share

Există câteva lucruri care mă energizează cu adevărat: să studiez ceva nou, să creez un program, să fiu în sală cu oameni care practică și să văd - uneori chiar în fața ochilor mei - cum ceva se schimbă în ei. ZEN-ISH e ikigai-ul meu în sensul cel mai concret al cuvântului: intersecția dintre ce iubesc să fac, ce știu să fac bine, ce are sens pentru oameni și ce poate susține un proiect real. Francisc Miralles și Héctor García, autorii cărții Ikigai, descriu acest concept japonez nu ca pe o destinație grandioasă, ci ca pe o practică zilnică - ceva ce trăiești în gesturi mici, repetate, nu ceva ce descoperi o dată și gata. Exact cum văd eu ZEN-ISH.

Și totuși, există un lucru care mă descurajează periodic: decalajul dintre numărul celor care spun că le place ce fac și al celor care revin și practică constant. La clasele de la OTOTO sala e mică, atmosfera e caldă, și de fiecare dată după clasă există acel moment în care simt că s-a întâmplat ceva real. Și totuși, mulți dintre cei care vin nu revin. Sau revin rar.

Nu e ceva ce ascund. E ceva cu care mă confrunt activ.

„Bine, bine, aici totul e minunat. Cum ies pe ușă, zen-ul dispare."

Asta mi-a spus cineva după o clasă la OTOTO. Sau altă variantă, chiar de data trecută: „Eu sunt o ființă calmă și aș vrea să fiu tot timpul așa. Cum fac să nu mă mai stresez de lucrurile pe care nu le pot controla?”

Când primesc întrebările astea, fac dansul bucuriei în interior. Nu pentru că am un răspuns simplu, ci pentru că întrebarea asta înseamnă că persoana a simțit ceva și vrea să ducă asta mai departe. Exact despre asta e ZEN-ISH.

Dar vreau să fiu sinceră despre ce se întâmplă neurologic, pentru că e relevant și nu e deloc descurajant: zen-ul chiar dispare când ieși pe ușă (sau, în cazuri fericite, după câteva ore). Și nu e vina ta.

De ce starea nu vine cu tine acasă (deocamdată)

Creierul nostru e extrem de sensibil la context. Starea de calm pe care o simți în sală nu e detașată de sală - e parțial produsă de locul respectiv: lumina, ritmul clasei, vocea de fundal, faptul că ești acolo cu un singur scop. Neurobiologii numesc asta contextual cueing - creierul asociază starea cu mediul. De aceea, parfumul mamei tale te poartă direct în copilărie. De aceea e mai ușor să te relaxezi în vacanță decât acasă.

În plus, creierul are un mod implicit de funcționare - Default Mode Network - care se activează imediat ce stimulul extern dispare. Intri în mașină, pornești motorul, și DMN-ul pornește și el: lista de azi, ce a zis ăla, ce ai de trimis, dacă ai încuiat. Nu e fiindcă ești distrat. E creierul tău care face exact ce e construit să facă.

Budismul zen are un răspuns la asta: practica nu e un refugiu, e un antrenament. Nu te duci la sală ca să te simți bine o oră. Te duci ca să îți antrenezi capacitatea de a fi prezent și ca acel mușchi să fie mai puternic și când ieși pe ușă.

Laboratorul și terenul

La ZEN-ISH îmi place să folosesc metafora laboratorului: clasa e un spațiu controlat în care experimentezi, observi, exersezi. Terenul e viața de zi cu zi. Ce înveți în laborator trebuie transferat intenționat - nu se transferă singur.

Asta înseamnă că nu e suficient să mergi la clasă. Trebuie să iei ceva cu tine. Nu mare. Nu un angajament nou. Un singur instrument mic pe care să-l testezi în săptămâna aia.

Pentru unii dintre oamenii care practică cu mine, instrumentul e respirația. Câteva cicluri lente înainte de un meeting important sau două respirații înainte să răspundă la ceva care i-a activat. Corina R., care practică Zen-ish Online, spune că a simțit diferența nu neapărat pe saltea, ci „într-o lume agitată, clasele ei sunt momentul meu de liniște” - și acel moment de liniște a început să se extindă.

Pentru alții, e scanarea corpului - câteva secunde de conectare cu simțurile înainte să reacționeze. Sau câteva mișcări de chair yoga/ yoga pe scaun la birou, între întâlniri. Sau scrisul de mână (journaling), câteva rânduri la finalul zilei. Octavia T., care practică cu mine de aproape trei ani, a formulat cel mai bine ce înseamnă transferul de pe saltea în viața de zi cu zi: „Am devenit mai conștientă de emoțiile mele și de cum se simt în corp - atât în timpul sesiunilor, cât și, mai important, în viața de zi cu zi.” Nu s-a întâmplat dintr-o dată. A observat mai târziu că se întâmplase.

Fiecare persoană descoperă ce funcționează pentru sine. Nu există un instrument universal corect, ci instrumentul care se potrivește cu ritmul, temperamentul și viața ta concretă.

Darul și blestemul unui spațiu fără presiune

Dacă ar fi să numesc o superputere a ceea ce fac la ZEN-ISH, ar fi că știu să creez un spațiu în care poți fi sincer(ă) cu tine, fără grabă și fără să te justifici față de nimeni.

Ăsta e darul. Blestemul e că tocmai absența presiunii face mai ușor să nu revii. Evit deliberat mecanismele care îi fac pe oameni să acționeze - termenul limită, teama de a pierde ocazia de neratat, rușinea. Nu pentru că nu știu că funcționează. Ci pentru că știu că funcționează pe termen scurt. Și ceea ce construiesc la ZEN-ISH e gândit pentru termen lung.

Există cercetare solidă despre formarea obiceiurilor (James Clear o articulează bine în Atomic Habits) care arată că obiceiurile durabile nu se construiesc prin voință, ci prin identitate. Nu „vreau să fiu mai calm”, ci „sunt genul de persoană care se oprește o secundă înainte să reacționeze.” Diferența pare mică. În practică, e enormă.

Oamenii care au rezultate cu ZEN-ISH nu sunt neapărat cei mai motivați la început. Sunt cei care rămân suficient de mult încât să observe efectul - și apoi efectul devine motivul.

„Încet, cu răbdare, fără nicio destinație la orizont”, a scris Alecsandra L. despre practica ei. „Nu puteam găsi un partener mai bun pentru asta.”

Ce fac eu cu asta

Nu am rezolvat ecuația. Decalajul dintre susținătorii entuziaști și practicanții constanți există și probabil va exista mereu. Dar încerc să nu îl iau ca pe un eșec, ci ca pe un reminder: practica nu e pentru toată lumea în orice moment. E pentru oamenii gata să lucreze, cu răbdare, fără să aștepte transformare de pe-o zi pe alta.

Revenind la întrebarea de la OTOTO: cum faci să duci zen-ul dincolo de saltea?

Răspunsul scurt e că nu îl duci, ci îl construiești, treptat, prin gesturi mici repetate în viața reală. Laboratorul (practica) te pregătește. Terenul (viața de zi cu zi) e spațiul unde se formează mușchiul.

Câteva lucruri pe care le poți testa săptămâna asta ca să descoperi ce funcționează pentru tine:

Respirația înainte de reacție. Data viitoare când simți că ceva te activează - un mesaj, o situație, o conversație - fă două respirații lente înainte să răspunzi, ca să câștigi un mic moment de spațiu între stimul și reacție. Ca să răspunzi în loc să reacționezi.

Scanarea rapidă a corpului. Înainte de un meeting sau la mijlocul unei zile agitate, observă timp de 30 de secunde: ce simți în corp acum? unde e tensiunea? Nu trebuie să faci nimic cu ce observi. Observarea în sine e practica.

Mișcare la birou. Câteva rotații de umeri, o aplecare în față, mâinile ridicate deasupra capului cu o respirație lungă. Și asta e yoga. E și un semnal pe care îl dai sistemului tău nervos că există și altceva în afara ecranului.

Scrisul de mână seara. Sunt suficiente trei rânduri: ce a fost greu azi, ce a mers bine, ce observ acum. Două minute. Creierul procesează altfel când scrii de mână.

Toate astea se învață mai ușor în practică decât într-un text teoretic. Și se personalizează, pentru că nu există un instrument universal; există instrumentul care se potrivește cu viața ta concretă.

Dacă vrei să explorezi ce ar putea fi potrivit pentru tine - yoga, mindfulness, coaching sau un mix între ele - îți propun un call gratuit de orientare și chimie de 30 de minute în care putem vorbi exact despre asta.

Fără angajament, fără presiune. Doar o conversație în care vedem dacă și cum are sens să continuăm.

→ Programează-l aici: zenish.ro

Dacă articolul a rezonat, te poți abona la newsletter pentru articole, reflecții și invitații - fără presiune, fără spam, doar când am ceva real de spus.

Subscribe now

(Și dacă cineva din viața ta ar putea folosi un strop de zen astăzi, poate îi trimiți mai departe acest text.)

Share

Am aflat prima dată despre practica recunoștinței la cursul de NeuroMindfulness Coaching. Nu era prezentat ca ceva revoluționar - era mai degrabă la categoria „tool util, încearcă-l.” L-am încercat. Și nu m-am mai oprit.

De atunci am vorbit despre ea, am scris despre ea, am convins oameni să o facă, am creat un grup de Facebook dedicat exclusiv acestei practici, am organizat serii de 100 de zile în care ne-am ținut unii pe alții de mână (sau de tastatură). Am devenit, într-un cuvânt, un om cu o misiune.

Dar săptămâna trecută am stat de vorbă cu cineva care practică alături de mine de mult timp și care - surpriză - nu era sigură de ce fac eu atâta caz cu recunoștința. Când i-am explicat tot, de la zero, ochii i s-au aprins și a zis: „De ce nu mi-ai spus asta de la început?”

Probabil că i-am spus. Dar nu toate piesele erau așezate împreună, la locul lor, în aceeași conversație. Și asta m-a pus pe gânduri.

Deci iată articolul pe care mi-aș fi dorit să îl citesc eu la început. Complet. De la zero. Astfel încât, dacă ești curios sau curioasă, să poți lua o decizie în cunoștință de cauză și, dacă te hotărăști, să te apuci chiar azi.

Ce este, de fapt, recunoștința

Recunoștința nu e optimism forțat. Nu e să îți spui „totul e bine” când nu e. Nu e o formă de a evita problemele.

Recunoștința, ca practică, înseamnă atenție deliberată îndreptată spre ce există deja în viața ta și are valoare - oameni, momente, lucruri mici, șansă, sănătate, o cafea bună dimineața. Nu e despre a nega ce nu merge. E despre a nu lăsa ce merge bine să treacă neobservat.

Psihologul Robert Emmons, unul dintre cei mai importanți cercetători ai domeniului, o definește ca pe o recunoaștere a binelui primit - și ca pe o întoarcere conștientă spre sursele acelui bine, fie că sunt oameni, natură, sau ceva mai greu de denumit.

Din perspectivă budistă, recunoștința (kataññutā în pali) e una dintre calitățile fundamentale ale unei minți treze. Ea nu e sentimentalism, ci o formă de claritate. Mintea care vede cu adevărat realitatea observă și binele, nu doar pericolul și lipsa. Practica recunoștinței, în această tradiție, e un antrenament al atenției: să nu mai treacă viața prin tine fără să o simți.

Din perspectivă yoga, recunoștința e legată de santosha - mulțumire. Nu pasivitate, ci o relație sănătoasă cu ce este, în contrast cu goana continuă după ce ar putea fi.

De ce să o practici - ce spune știința

Acesta e momentul în care trec la „sales pitch.” Și îl fac cu plăcere, pentru că aici nu trebuie să exagerez nimic - studiile fac treaba singure.

La nivel emoțional: 5 minute de jurnal de recunoștință zilnic cresc nivelul de fericire pe termen lung cu aproximativ 10%. Sună modest, dar gândește-te că vorbim de un efect susținut, produs de o practică de un minut. Recunoștința intensifică emoțiile pozitive, scade invidia, crește reziliența și stima de sine. Reduce riscul de sinucidere și are un impact puternic documentat asupra stării de bine psihice generale.

La nivel social: Oamenii recunoscători sunt percepuți ca mai de încredere, mai sociabili și construiesc rețele sociale mai mari. Practica îmbunătățește relațiile romantice, prieteniile, dinamica familială în perioadele de stres. Interesant: în același timp, crește suportul social disponibil și scade nevoia de suport, pentru că nivelul de stres și depresie scade.

La nivel de personalitate: Crește optimismul, generozitatea, spiritualitatea (indiferent cum o definești) și scade materialismul. Oamenii care practică recunoștința spun că vor mai puțin și apreciază mai mult ce au.

La nivel profesional: Managerii recunoscători sunt mai eficienți. Recunoștința îmbunătățește procesul de decizie, scade nerăbdarea, ajută la găsirea sensului în muncă, reduce fluctuația de personal și scade stresul legat de job.

La nivel fizic: Somn mai bun, tensiune arterială mai scăzută, simptome depresive reduse, frecvență mai mare a practicării sportului, stare generală de sănătate îmbunătățită.

La nivel de recuperare: Există studii care arată că recunoștința ajută la recuperarea după abuzul de substanțe care dau dependență, la recuperarea după boli cardiace și după episoade depresive.

Nu știu voi, dar eu când am citit lista asta prima oară am stat un moment și am zis: „Dar de ce nu se predă asta în școală?”

Cum funcționează — ce se întâmplă în creier

Andrew Huberman, neurobiolog la Stanford, explică mecanismul cu o claritate care mi-a rămas în minte: recunoștința autentică - mai ales cea resimțită prin povestea cuiva care a primit ajutor - activează circuitele de recompensă și reduce activitatea amigdalei, adică exact zona creierului responsabilă de răspunsul la amenințare.

Practic, creierul nu poate fi în același timp în modul „amenințare” și în modul „recunoștință.” Nu e metaforă - e neurologie. Rețelele sunt incompatibile. Când activezi una, o reduci pe cealaltă.

Dopamina și serotonina - neurotransmițători asociați cu starea de bine și motivația - sunt eliberate în timpul practicii de recunoștință. Cu cât practici mai constant, cu atât creierul devine mai „antrenat” să observe binele spontan, nu doar când îți amintești deliberat să o faci.

Asta e ceea ce mi s-a întâmplat și mie după câțiva ani de practică: recunoștința a devenit un mod de a privi lumea, nu o casetă pe care o bifez seara.

O mențiune importantă: recunoștința nu e pozitivitate toxică

Înainte să continui, vreau să fac o clarificare importantă.

Recunoștința nu înseamnă să ignori problemele. Nu înseamnă să te prefaci că totul e roz când nu e. Nu înseamnă să îi spui cuiva aflat în suferință „dar gândește-te câte lucruri bune ai.”

Practica sănătoasă de recunoștință coexistă cu durerea, cu frustrarea, cu nemulțumirile legitime. Nu le înlocuiește - le contextualizează. E diferența dintre a spune „totul e bine” și a spune „există și lucruri bune, chiar și acum.”

Cum se practică

Vestea bună: nu ai nevoie de echipament, abonament, saltea sau haine speciale. Ai nevoie de un minut și de o formă de atenție.

Iată câteva metode, de la cele mai simple la cele mai structurate:

• Jurnalul de recunoștință - clasicul. Scrii dimineața sau seara 3-5 lucruri pentru care ești recunoscător/oare. Simplu, dar există un detaliu important: scrisul de mână activează zone ale creierului diferite față de tastarea pe telefon și adâncește procesarea emoțională. Dacă poți, alege stiloul.

• Borcanul cu recunoștință - scrii pe bilețele mici momentele bune și le pui într-un borcan. La final de an (sau oricând ai nevoie de un reminder) le citești pe toate. E o practică mai puțin structurată și tocmai de aceea funcționează bine pentru cei care se simt blocați de format.

• Aplicații - pentru cei care uită și au nevoie de reminder pe telefon. Găsești câteva opțiuni bune, cu notificări, prompts și tracking aici.

• Grup de suport pe WhatsApp - un grup mic, cu prieteni sau familie, unde scrieți zilnic câte un lucru. Accountability (cineva care te așteaptă) simplu, uman, fără presiune.

• Grup public pe Facebook - asta e varianta pe care am testat-o eu timp de trei ani în grupul „Pentru ce ești recunoscător azi?” . Diferența față de WhatsApp: e mai vulnerabil, pentru că scrii la vedere. Și tocmai vulnerabilitatea asta creează ceva mai puternic - nu doar accountability, ci și inspirație. Cineva scrie despre o conversație cu mama sa, și brusc îți amintești și tu de a ta.

• Ritualuri de savurare - în loc să notezi, îți aloci câteva secunde să simți cu adevărat un moment bun înainte să treacă. O îmbrățișare, un apus, un moment de liniște. Rick Hanson, neuropsiholog, numește asta „installing positive experiences” - lăsăm experienţele bune să se instaleze în memorie în loc să treacă în viteză.

• Admirația (awe) - căutarea deliberată a experienţelor care te fac să te simți mic în fața a ceva mai mare: natură, muzică, artă, cer înstelat. Studiile arată că aceasta reduce ego-ul și crește conectarea cu ceilalți și cu prezentul.

• Recunoștința în cuplu - a-i spune partenerului/partenerei un lucru concret pentru care îi ești recunoscător/oare în acea zi. Nu e flatare general, ci atenție specifică. Și funcționează diferit față de „ești grozav/ă.”

De ce 100 de zile și ce se întâmplă în ele

Se spune că e nevoie de aproximativ 66 de zile pentru a forma un obicei nou (numărul de 21 de zile e un mit popular, fără acoperire în date). Rotunjim în sus, adăugăm o marjă generoasă de siguranță, și obținem 100 de zile - suficient cât practica să devină parte din rutină, nu un experiment de două săptămâni.

Dar 100 de zile are și o altă calitate: e suficient de lung încât să treci prin toate fazele incomode. Și e important să le știi dinainte.

Ziua 1-20: entuziasm, energie, totul pare ușor. Scrii cu plăcere, poate puțin performativ.

Ziua 20-40: platoul deziluziei. Entuziasmul s-a consumat, automatismul nu s-a instalat încă. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos ieri. Totul pare repetitiv. Ești suficient de obosit/ă de efort și insuficient de recompensat/ă de rezultate. Gândește-te la ea ca la mijlocul unui drum de munte - ai urcat destul cât să simți că te doare, dar nu ești prea aproape de vârf. Cei mai mulți se întorc exact aici. Dacă treci de această fază, înveți ceva important: că practica nu depinde de dispoziție.

Ziua 70-90: ceva se schimbă. Observi că observi altfel. Că în mijlocul unei zile grele, creierul tău caută automat ce a mers bine. Că nu mai ai nevoie să te forțezi - practica a devenit un reflex.

De ce renunță lumea — și cum să nu renunți tu

Dacă practica e atât de simplă și beneficiile atât de clare, de ce se opresc atâția oameni după câteva zile? Nu pentru că sunt slabi sau leneși. Ci pentru că creierul uman rezistă la schimbare - chiar și la schimbările mici, chiar și la cele bune.

„Nu am simțit nimic” - primele zile sunt adesea plate. Scrii, bifezi, mergi mai departe, fără nicio revelație. Asta e normal: efectele recunoștinței sunt cumulative. Creierul are nevoie de repetiție ca să înceapă să se recalibreze. Dacă te aștepți la o transformare imediată, vei fi dezamăgit/ă aproape sigur.

„Nu am timp / am uitat” - una dintre cele mai frecvente cauze de abandon nu e lipsa motivației, ci lipsa unui declanșator. James Clear, în Atomic Habits, propune un principiu simplu și eficient: habit stacking - atașarea unui obicei nou de unul deja existent. Nu „o să scriu când am timp”, ci „după ce îmi fac cafeaua de dimineață, scriu trei lucruri.” Cafeaua e ancora. Recunoștința vine la pachet. Alege un moment fix al zilei și leagă-l de ceva ce deja faci automat - dimineața înainte de telefon, seara înainte de somn, la prânz înainte de masă. Nu contează care. Contează să fie același.

„Nu știu ce să scriu / repet mereu aceleași lucruri” - asta apare în jurul zilei 10-15 și e, de fapt, un semn bun: ai epuizat lucrurile evidente și creierul trebuie acum să caute mai adânc. Câteva întrebări care ajută: Ce m-a surprins plăcut azi? Cine a făcut ceva mic pentru mine, pe care l-am ignorat? Ce ar fi putut merge prost și nu a mers? Ce am în corp sau în viața concretă pe care o iau de-a gata? Nu trebuie să fie profund - o parcare găsită ușor contează la fel ca o conversație care ți-a schimbat ziua.

„Am sărit o zi și acum mi-am pierdut tot ritmul” - capcana perfecționismului. Logica „totul sau nimic” omoară mai multe obiceiuri bune decât lipsa de motivație. Clear are o regulă simplă: nu sări niciodată de două ori la rând. O zi ratată e o pauză. Două zile la rând devin un obicei nou - cel de a nu face. Dacă ai sărit ieri, scrii azi. Fără vină, fără recuperare pentru ziua pierdută.

„Mă forțez și se simte fals” - e în regulă să pară fals la început. Cercetările arată că acțiunea precede sentimentul, nu invers. Nu trebuie să simți recunoștință ca să o practici. Cu timpul, practica creează sentimentul. E similar cu mersul la sală când nu ai chef: nu aștepți să vrei să mergi - mergi și te vei bucura că te-ai dus.

Ziua 20 se apropie și pierzi ritmul - știi acum că e o fază, nu un verdict. Exact acesta e momentul în care un grup de suport face diferența - nu pentru că te motivează cu discursuri, ci pur și simplu pentru că ești așteptat/ă. Cineva mai scrie mâine pentru că tu ai scris azi.

Cum să reușești - lecții din știința obiceiurilor

Dincolo de barierele de mai sus, câteva principii din cercetările lui BJ Fogg (Tiny Habits) și James Clear (Atomic Habits) fac diferența pe termen lung:

Fă-o cât mai mică la început. Trei lucruri. Nu zece, nu eseuri. BJ Fogg numește asta tiny habit - un comportament atât de mic încât nu poate fi refuzat. Poți extinde oricând, dar primul pas e să intri în rutină, nu să impresionezi pe cineva.

Elimină fricțiunea. Dacă jurnalul e îngropat în sertar, nu îl vei deschide. Pune-l pe noptieră. Ține Notes-ul pe primul ecran. Cu cât e mai la îndemână, cu atât rezistența e mai mică.

Adaugă un element de conexiune. Singur/ă e mai greu. Cu cineva care te așteaptă - fie și un grup de Facebook - creierul procesează renunțarea diferit. Nu e presiune, ci conexiune. Și conexiunea e un motivator mai puternic decât disciplina.

Celebrează micro-victoriile. Recompensa imediată e mai puternică decât beneficiul pe termen lung în primele săptămâni. Nu trebuie să fie ceva mare: o bifă într-un caiet, un emoji în grup, un moment de „bine, am făcut-o.” Creierul are nevoie de semnalul că a meritat.

Povestea mea (scurtă)

Am aflat despre recunoștință ca practică formală și despre beneficiile ei la cursul de NeuroMindfulness Coaching și sales pitch-ul “îți ia doar un minut pe zi” m-a convins, așa că l-am ținut și eu prietenelor mele bune, pe grupul nostru de WhatsApp. A fost acceptat pe loc și am început imediat. A fost prima oară când am simțit că practica prinde rădăcini nu pentru că mă disciplinez, ci pentru că eram așteptată.

Apoi am creat grupul public de Facebook „Pentru ce ești recunoscătoare azi?” La început scriam aproape singură. Mă întrebam dacă are sens. Și apoi au început să apară mesaje private: „Eu fac practica, dar nu îndrăznesc să scriu pe grup. E o ancoră pentru mine în fiecare dimineață.” Sau: „M-a inspirat să încep și eu un jurnal.”

Unii mai țin jurnalul de recunoștință după ani. Asta înseamnă că ceva a prins.

Acum, fac practica formal o dată pe an - încep de Ziua Recunoștinței și scriu pe grup timp de 100 de zile (tocmai am încheiat seria anuală acum câteva zile) - și informal tot timpul. A devenit, cum îi spun eu, o superputere. Dar seriile de 100 de zile fac procesul mai conștient și mai puternic. Sunt, în esență, o practică de mindfulness aplicată la viața de zi cu zi.

.

Ce au observat alții

“Citisem despre beneficiile practicării recunoștinței și-mi încurajam fiicele să o facă, dar eu nu o făcusem.

Până când, de Ziua Recunoștinței, Ramona ne-a invitat să practicăm alături de ea timp de 100 de zile. Am zis: acum e momentul! Așa că m-am alăturat grupului cu entuziasm.

Începutul a fost ușor (entuziasmul), dar să intru pe facebook în fiecare zi nu îmi era la îndemână. Am decis să scriu motivele de recunoștință seara în jurnal.

În primele zile aveam nevoie să mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat peste zi ca să identific pentru ce eram recunoscătoare. Cu timpul, pixul parcă mergea singur pe hârtie.

Pe la jumătatea perioadei am început să identific momentele pentru care sunt recunoscătoare în timp real.

Cele 100 de zile s-au încheiat, dar eu îmi continui practica. Atunci când mulțumesc începând dinspre inimă, o stare de bucurie îmi inundă tot corpul.

Cu recunoștință,

Elena”

ȚAm pornit anul cu o lectură despre un obicei creativ timp de 100 de zile, apoi invitația Ramonei de a practica recunoștința timp de 100 de zile s-a legat perfect. Ca de fiecare dată, am plecat cu gândul că îmi doresc să fiu atentă la proces - la cum mă simt, la ce gânduri apar, dacă reușesc sau nu să fiu prezentă în fiecare zi și de ce.

Pe scurt, n-am reușit să scriu activ în grup în fiecare zi din cele 100, dar am aflat un lucru foarte important pentru mine - ca de fiecare dată când trecem printr-un proces: nicio practică n-are nevoie de acte performative dacă ea se întâmplă de la sine, nici măcar într-un grup.
Acest spațiu creat de Ramona mi-a dat locul potrivit unde să pot să observ cum mă simt când practic fără să notez acolo pe grup, care sunt zilele în care simt să mă întorc la el și care sunt zilele când nu. Ăsta a fost lucrul special pentru mine - un om disciplinat și care se ține mereu de promisiuni.

Am trecut prin toate emoțiile care vin la pachet când îți propui ceva de care ajungi să nu te ții așa cum îți imaginai: în primele zile sărite m-am simțit ușor vinovată, apoi un pic critică cu mine, apoi creierul meu căuta să găsească moduri prin care să-mi amintesc - de exemplu, să pun un reminder să nu mai uit. Apoi am revenit și am observat cât de bine primită mă simt, că am această ancoră, am realizat că practica se întâmplă în mintea mea oricum și asta-i important, am observat că gândurile critice încep să dispară și am intrat ușor, ușor în lejeritatea de a comunica atunci când simt și de a ține pentru mine atunci când nu.

Sunt un om recunoscător pentru multe lucruri. Mintea mea, prin practică și muncă terapeutică, a ajuns să facă ușor reframing către o lentilă realistă, dar pozitivă asupra lucrurilor din viața mea, iar acest lucru nu s-a creat acum și nici nu se încheie acum. Dar să existe un spațiu unde să aduc această recunoștință s-a simțit ca o gură de aer proaspăt.
E locul potrivit unde să începi această practică cu impact greu de explicat dacă nu-l simți tu în viața ta.

A face acest gest alături de alții mi-a extins recunoștința și sentimentul că e mult bine în jurul nostru - poate un contrapunct al multor evenimente despre care aflăm zi de zi și care ne zdruncină încrederea în lume. Chiar e mult bine în lume și avem nevoie să-l povestim.

Irina Negrilă

Cum începi azi

Dacă ai citit până aici și simți ceva care seamănă cu curiozitate, nu amâna. Nu ai nevoie de un moment special, de un jurnal frumos sau de 1 ianuarie.

Ia o foaie de hârtie. Sau deschide Notes pe telefon. Scrie trei lucruri pentru care ești recunoscător/oare azi. Orice. Cafeaua. Că ți-a răspuns cineva la mesaj. Că nu a plouat când nu aveai umbrelă.

Asta e tot. Asta e practica.

Dacă vrei să o faci mai structurat, ai toate metodele de mai sus. Dacă vrei să o faci în comunitate, grupul de Facebook „Pentru ce ești recunoscător azi?” e deschis și te așteptăm.

Zen-ish înseamnă că nu trebuie să fii perfect/ă ca să începi. Înseamnă că un minut pe zi, imperfect și inconsistent uneori, e infinit mai bun decât niciun minut. Recunoștința e poate cel mai bun exemplu de practică zen-ish: simplă, accesibilă, fără echipament, fără așteptări mari. Și cu efecte care te surprind exact când te-ai obișnuit să o faci.

🌿 Hai să ducem conversația mai departe

Dacă articolul a rezonat, există mai multe moduri prin care putem lucra împreună:

• Zen-ish Online - clase de yoga și mindfulness în format online, pentru echilibru în mijlocul zilelor pline

• Zen-ish Specials - întâlniri de grup care combină yoga, mindfulness și, uneori, invitați cu perspective proaspete

• Zen-ish for One - sesiuni individuale, create special pentru tine

• Coaching - un spațiu ghidat de prezență și curiozitate, pentru claritate și schimbare autentică

• Zen-ish @ Work - programe pentru echipe care vor să aducă mai mult wellbeing la birou (și nu mă refer la un cactus pe birou și o zi de team building).

Dacă nu ești sigur(ă) de unde să începi, poți programa o întâlnire introductivă gratuită de 30 de minute - link în josul paginii Coaching. Eu sunt totdeauna bucuroasă de cunoștință și conversație.

Hai să povestim

Te poți abona la newsletter pentru articole, reflecții și invitații - fără presiune, fără spam, doar când am ceva real de spus.

Subscribe now

(Și dacă cineva din viața ta ar putea folosi un strop de zen astăzi — poate îi trimiți mai departe acest text.)

Share

„Între stimul și răspuns există un spațiu. În acel spațiu stă puterea noastră de a alege răspunsul. În răspunsul nostru stau creșterea și libertatea noastră.”

Citatul acesta, atribuit lui Viktor Frankl, m-a urmărit ani buni. L-am scris în jurnale, l-am pus pe Post-it-uri, l-am citat în conversații cu aerul cuiva care chiar îl aplică.

Și, în mare parte, chiar credeam că știu ce am de făcut: să creez spațiul. Să respir. Să nu reacționez pe pilot automat. Să fiu o versiune ușor mai zen a mea - sau cel puțin mai zen decât am fost marți la ora 17.

Problema a apărut mai târziu.

Odată ce am reușit să creez spațiul, a apărut o altă întrebare, pe care cumva nu o anticipasem:

Și acum... ce aleg?

Pentru că, dacă nu am antrenat nimic în interior, acel spațiu prețios riscă să fie umplut exact de ceea ce era acolo înainte. Negativity bias (tendința de a vedea partea întunecată a lucrurilor). Autocritică. Un mic monolog interior pe care l-aș putea intitula „iată de ce azi a fost groaznic și mâine va fi la fel”. [Completează cu varianta ta preferată.]

Spațiul creează posibilitatea. Dar practica creează direcția.

Patru atitudini care schimbă filtrul prin care vedem lumea

În tradiția budistă există patru stări cultivate prin practică - le cheamă brahmavihāra (l-am pus pentru că sună impresionant la petreceri). Ce contează mai mult decât numele este ce descriu: patru moduri de a te raporta la experiență, la ceilalți și la tine însuți.

Nu sunt emoții care vin și pleacă. Sunt atitudini de bază - feluri în care alegi, zi de zi, să te așezi în lume.

Și, deși par intime și personale, au un efect în lanț. Felul în care privesc lucrurile schimbă felul în care răspund. Felul în care răspund schimbă relațiile mele. Relațiile, în timp, schimbă lumea în care trăiesc.

Sună mare. În realitate, începe cu ceva mult mai modest.

1. Bunăvoința - a nu adăuga duritate peste ce e deja greu

Bunăvoința (sau loving-kindness, dacă preferi versiunea în engleză care sună mai puțin ca un curs de etică) este o atitudine prietenoasă față de ființe, indiferent de legătura noastră cu ele. Inclusiv față de noi înșine, ceea ce, să recunoaștem, e uneori cel mai greu caz.

În viața de zi cu zi, asta nu arată spectaculos. Arată mai degrabă așa:

Greșesc → nu mă pedepsesc automat cu un tribunal interior. Cineva mă contrazice → nu compun mental un discurs de 12 minute. O zi merge prost → nu o declar oficial „cea mai proastă zi din istoria mea personală”.

Bunăvoința schimbă lent întrebarea din „ce e în neregulă?” în „cum pot răspunde cu mai puțină violență față de mine și situație?”

Subtil. Constant. Și, uneori, surprinzător de eliberator.

2. Compasiunea - a rămâne prezent când e greu, fără să te pierzi

Compasiunea apare atunci când bunăvoința întâlnește suferința. Nu înseamnă să simți durerea altuia până te epuizezi - asta e altceva și are un nume mai puțin frumos: burnout empatic. Compasiunea e dorința ca acea durere să fie alinată, cu tine prezent, dar întreg.

Practic, înseamnă:

să stai lângă cineva care suferă fără să sari imediat la „soluții eficiente” (știu, e greu când creierul tău e mereu în modul rezolvă-rapid), să spui „asta e greu” fără să adaugi imediat „dar gândește-te că…”, să nu transformi durerea - a ta sau a altuia - în judecată sau inconvenient.

Compasiunea schimbă felul în care vedem suferința: nu ca pe ceva de rezolvat rapid, ci ca pe o parte firească din experiența umană. Nu devii nici salvator epuizat, nici om foarte ocupat care „nu are timp de emoții”.

3. Bucuria pentru binele altuia - antidot la comparația de pe ecran

Asta e probabil atitudinea cel mai greu de admis că ne lipsește.

Bucuria altruistă e capacitatea de a te bucura sincer de reușita cuiva fără să simți că, într-un fel, succesul său îl diminuează pe al tău. Într-o lume construită pe comparație și competiție subtilă (și uneori deloc subtilă, mai ales între orele 21-23, la scroll), asta e aproape un act de rebeliune.

Când reușești să te bucuri cu adevărat pentru cineva, se întâmplă două lucruri concrete: mintea ta se relaxează și relațiile devin mai sigure. E o formă de generozitate interioară care, bonus, e probabil mai sănătoasă pentru sistemul nervos decât comparatul de seară cu viețile înfrumusețate din feed.

4. Echilibrul - a nu confunda stabilitatea cu controlul

Echilibrul e probabil cel mai greșit înțeles dintre cele patru. Nu e indiferență. Nu e detașare rece. Nu e „îmi e egal”.

E capacitatea de a înțelege că lucrurile se întâmplă în funcție de circumstanțe, nu doar în funcție de dorințele mele, planurile mele sau listele mele foarte bine organizate. Și de a le primi pe toate fără să mă prăbușesc când merg prost sau să mă agăț de ele când merg bine.

E maturitate emoțională cu un pic de umor față de propria nevoie de control.

Și, funcțional, echilibrul e cel care împiedică celelalte trei să o ia razna: bunăvoința fără discernământ devine atașament, compasiunea fără echilibru devine epuizare, bucuria fără profunzime devine superficialitate.

Împreună, se reglează reciproc - un mic ecosistem interior care, dacă e îngrijit, începe să funcționeze surprinzător de bine.

De la interior spre lume - cu pași mici și deloc spectaculoși

Toate astea pot părea... mici. O urare în gând. O reacție cu două secunde mai lentă. O conversație în care alegi să nu ai ultimul cuvânt (știu, asta e ambițioasă).

Dar ajustările repetate schimbă structura obiceiurilor noastre și felul în care percepem și interpretăm realitatea. Iar realitatea noastră este făcută, în bună măsură, din felul în care o interpretăm.

Dacă văd lumea printr-un filtru al suspiciunii, voi răspunde defensiv. Dacă o văd printr-un filtru al bunăvoinței și echilibrului, răspunsul meu va fi diferit.

Și răspunsurile noastre, adunate, creează cultura în care trăim.

Nu schimbăm lumea printr-un discurs perfect. O schimbăm prin mii de micro-răspunsuri diferite, zi de zi, în situații pe care nimeni nu le va filma și posta nicăieri.

ZEN-ISH SPECIALS: Patru practici pentru minte și inimă

Din această idee s-a născut seria Zen-ish Specials: Patru practici pentru minte și inimă.

Primul eveniment a fost duminica trecută și a explorat bunăvoința - baza care creează siguranță interioară și spațiu pentru celelalte trei. Urmează:

22 februarie - Compasiunea | 8 martie - Bucuria altruistă | 22 martie - Echilibrul

Explorăm aceste atitudini în limbaj contemporan, prin yoga, mindfulness și reflecție ghidată - aplicabil, integrabil și, sper, ușor de dus acasă. Poți participa la toată seria sau doar la întâlnirile care te cheamă. Practica e accesibilă oricui.

Dacă simți că spațiul dintre stimul și răspuns există deja în viața ta, dar uneori e ocupat de vechile obiceiuri, poate ne vedem la una dintre următoarele întâlniri.

rezervă-ți locul aici

Ce pot să promit: nu schimbăm lumea într-o oră. Dar putem începe să schimbăm felul în care ne uităm la ea. Și asta nu e puțin.

🌿 Hai să ducem conversația mai departe

Dacă articolul a rezonat, există mai multe moduri prin care putem lucra împreună:

• Zen-ish Online - clase de yoga și mindfulness în format online, pentru echilibru în mijlocul zilelor pline

• Zen-ish Specials - întâlniri de grup care combină yoga, mindfulness și, uneori, invitați cu perspective proaspete

• Zen-ish for One - sesiuni individuale, create special pentru tine

• Coaching - un spațiu ghidat de prezență și curiozitate, pentru claritate și schimbare autentică

• Zen-ish @ Work - programe pentru echipe care vor să aducă mai mult wellbeing la birou (și nu mă refer la un cactus pe birou și o zi de team building).

Dacă nu ești sigur(ă) de unde să începi, poți programa o întâlnire introductivă gratuită de 30 de minute - link în josul paginii Coaching. Eu sunt totdeauna bucuroasă de cunoștință și conversație.

Hai să povestim

Te poți abona la newsletter pentru articole, reflecții și invitații - fără presiune, fără spam, doar când am ceva real de spus.

Subscribe now

(Și dacă cineva din viața ta ar putea folosi un strop de zen astăzi — poate îi trimiți mai departe acest text.)

Share

Răspunsul este:

DEPINDE

Atât. Chiar și dacă închizi articolul acum, într-un fel, ai primit deja tot ce aveai nevoie. Dar dacă rămâi, îți spun cum am ajuns eu la această concluzie surprinzător de anti-spectaculoasă.

Poate că da, poate că nu

Există o poveste budistă pe care am auzit-o în mai multe variante, inclusiv în noua mea carte preferată, “E posibil să greșesc. Și alte învățături din viața mea de călugăr budist” de Bjorn Natthiko Lindeblad. O găsești în imaginea mai jos.

“Poate că da, poate că nu”, răspunsul bărbatului înțelept din poveste atunci când i se cere să interpreteze ceea ce i se întâmplă prin prisma dualității ghinion/ noroc, rău/ bine, e o altă formă a lui “depinde”.

Și, dacă mă gândesc bine, această aparentă evitare din “depinde”, care la început sună ca o eschivă, ca un „nu vreau să mă bag”, e o formă de respect pentru complexitatea vieții.

Pentru că ce e bun pentru mine s-ar putea să fie toxic pentru tine.
Ce funcționează pentru tine acum s-ar putea să nu mai funcționeze peste șase luni.
Și tot așa…

De ce nu îți spun ce să faci

În coaching, unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat este: nu știi ce e bine pentru celălalt. De aceea nu ofer soluții ca la farmacie: „ia asta de două ori pe zi și viața ta se rezolvă”.

Îți pun întrebări.
Te ajut să te uiți la lucruri dintr-o perspectivă nouă.
Te însoțesc să vezi ce iese la suprafață.

Și da, uneori dau și recomandări (NU în sesiunile de coaching). Dar nu sub forma „asta trebuie să faci”. Mai degrabă sub forma „din ce îmi spui, asta ar putea fi o opțiune - vezi dacă ți se potrivește”. Sau “iată experiența mea”.

Nu garantez rezultate.
Pentru că depinde.

Ceea ce este, sincer, foarte prost pentru marketing.

Într-o lume în care toată lumea promite că dacă faci X timp de 5 minute pe zi, viața ta se va schimba radical în direcția dorită, eu vin și spun:
„S-ar putea. Sau nu.”

Sună ca o antireclamă. Și totuși, oamenii lucrează cu mine pentru că:

- îi văd
- le creez spațiu
- pot fi sinceri
- pot testa, greși, ajusta
- nu sunt forțați într-o poveste care nu e a lor

Ce știu totuși sigur

Deși nu știu ce e bine pentru tine, știu câteva lucruri care apar obsesiv în viața reală, nu doar în cărți:

Că suferința este inevitabilă.
Că schimbarea nu se întâmplă dacă nu o vrei tu.
Că atunci când nu te mai lupți cu tine, începe să apară mișcarea.
Că progresul nu vine în ritmul în care îl vrei.
Și că e OK să te pregătești serios, dar să ții pumnul deschis față de rezultat.

Pe asta îmi bazez munca.
Și, mai nou, și viața.

Ce face „depinde” pentru tine

Când începi să trăiești cu mentalitatea că totul „depinde”, ceva interesant se întâmplă:

Nu mai ești atât de rigid(ă).
Nu te mai biciuiești când nu iese.
Începi să te observi.
Îți ajustezi așteptările - uneori până dispar.

Apar:
flexibilitatea,
reziliența,
nuanțele.

Și viața devine mai locuibilă.

Finalul (care nu e un final)

Adevărul care nu se vinde bine este acesta:
nu există o rețetă universală.

Există doar:
tu,
momentul tău,
corpul tău,
povestea ta,
și cât de dispus(ă) ești să te asculți.

Restul…, da ai ghicit:

DEPINDE.

Și, într-un fel ciudat, tocmai asta e cea mai bună veste.

🌿 Hai să ducem conversația mai departe

Dacă ți-a plăcut articolul și rezonezi cu felul în care privesc lucrurile, sunt mai multe moduri prin care putem lucra împreună - online, față în față sau în ritmul tău:

• Zen-ish Online - clase de yoga și mindfulness în format online, pentru echilibru în mijlocul zilelor pline.

• Zen-ish Specials - întâlniri de grup care combină yoga, mindfulness și, uneori, alte experiențe, facilitate de către invitați

• Zen-ish for One - sesiuni individuale, create special pentru tine.

• Coaching - un spațiu ghidat de prezență și curiozitate, pentru claritate și transformare autentică.

• Zen-ish @ Work - programe pentru echipe și organizații care vor să aducă mai mult wellbeing la birou.

Dacă încă nu ești sigur(ă) că ne potrivim sau nu știi ce să alegi, programează o întâlnire introductivă gratuită de 30 de minute în calendarul din josul paginii Coaching. Eu sunt totdeauna bucuroasă de cunoștință și conversație.

Hai să povestim

Te poți înscrie la newsletter pentru a primi direct în inbox articole, reflecții și invitații la evenimente - fără presiune, doar inspirație și prezență.

Subscribe now

(Și dacă simți potrivit, poate vrei să trimiți acest text mai departe cuiva care ar avea nevoie de un strop de zen astăzi.)

Share

Dincolo de scris, lucrez aplicat cu oameni prin sesiuni individuale, clase și experiențe ZEN-ISH, pentru mai multă claritate, liniște și echilibru în viața reală.

Dacă rezonezi, te poți abona sau poți explora cum putem lucra împreună.

Ramona

Înapoi, înainte să merg înainte

La final de an, primul lucru pe care îl fac este să mă uit înapoi. Recitesc intențiile stabilite la începutul anului, multe dintre ele apărute în cadrul unor workshop-uri ghidate, precum cele facilitate de Alis Anagnostakis și Tony Gales.

Deși am propriile instrumente și un proces de introspecție bine așezat, workshop-urile ghidate au un rol foarte clar pentru mine. Nu pentru că „nu aș ști ce să fac”, ci pentru că:

• oferă structură

• creează un cadru sigur de explorare

• ajută la clarificare, indiferent dacă e vorba despre retrospectiva anului sau despre intențiile pentru perioada care urmează.

Ce a ieșit din aceste workshop-uri nu a fost diferit sau contradictoriu, ci complementar. Fiecare a scos la suprafață alte nuanțe ale aceluiași proces.

Pentru mine, asta e esențial:
nu poți ști încotro mergi dacă nu știi unde te afli.

Întrebările care funcționează pentru mine sunt simple:

• ce m-a energizat?

• ce m-a epuizat?

• ce am învățat?

Îmi deschid Notes pe telefon și scriu. Fără structură rigidă, fără să caut răspunsuri „bune”. Revin, mai adaug, mai șterg. Introspecția personală vine peste cadrul oferit de resursele ghidate și completează imaginea.

Firul roșu al anilor

Mă uit apoi și mai în urmă, la anii precedenți și la „cuvintele anului” care i-au ghidat: liniște, surrender (renunțare la control și acceptare fără rezistență), compasiune, spirit jucăuș.

Aceste cuvinte nu sunt doar teme de un an. Sunt direcții de energie. Nu se termină când se termină anul calendaristic; se adaugă unele peste altele, se rafinează, se transformă.

Un exemplu clar pentru mine este liniștea.
La început credeam că e despre a elimina stresul din viața mea. Pe parcurs, am înțeles că e despre gestionarea stresului. Despre a recunoaște că stresul poate fi și util, dacă știi să îți dozezi reacția la el. Despre echilibru și instrumente.

Fără să îmi propun explicit asta, am observat că liniștea începe să se transmită mai departe prin simpla prezență. „Liniște”, „ne bagi în starea yoga” sunt lucruri pe care le aud des de la cei care lucrează cu mine. Intenția a lucrat în fundal.

Intențiile nu sunt doar „pentru un an”

Un lucru important pentru mine: intențiile nu sunt doar pentru început de an. Le poți stabili pentru orice:

• pentru săptămâna ce urmează

• pentru o întâlnire

• pentru o conversație dificilă

Ideea nu este „ce vreau să se întâmple”, ci:

• cum vreau să mă simt

• ce calitate vreau să aduc

• ce vreau să obțin dincolo de rezultat

La ZEN-ISH ONLINE, programul de practică online, am introdus stabilirea intențiilor la început de săptămână. Este primul mesaj pe care îl scriu comunității luni dimineața. Un mic ritual de claritate înainte ca lucrurile să înceapă să curgă de la sine.

Intențiile ca ghid, nu ca presiune

Am realizat că intențiile stabilite la începutul anului - chiar și atunci când nu le-aș putea formula perfect - au rămas cu mine ca un ghid. Le-am urmat. Le-am trăit.

Mult timp am evitat cuvântul „manifestare”; o să fiu sinceră - dădeam ochii peste cap când îl auzeam. Ideea că e suficient să îți pui ceva în minte și apoi să stai să aștepți să se întâmple pur și simpu contrazicea toate principiile mele.

După ce am citit “Magia minții” de James R. Doty, manifestarea a primit pentru mine un sens mult mai așezat: nu ca o promisiune că lucrurile se vor întâmpla exact cum le-am imaginat, ci ca un proces de a-mi clarifica intențiile, de a le ancora în compasiune și valori reale, de a acționa în linie cu ele și apoi de a renunța la controlul rezultatului, știind că forma în care apar lucrurile poate fi diferită, dar direcția rămâne.

Când apare direcția

Abia după ce închei acest proces încep să mă gândesc conștient la ce urmează. Și apoi… las lucrurile să ruleze în findal.

Anul acesta, cuvântul a apărut într-un moment complet banal, făcând ordine în bucătărie: expansiune. De aici urmează să stabilesc direcții de acțiune aliniate cu acest cuvânt. Fără grabă.

Dacă vrei să faci asta împreună cu mine

Dacă acest mod de a lucra cu intențiile îți sună interesant, te invit duminică, 28 decembrie, la ZEN-ISH SPECIALS la OTOTO Victoriei.

Este o întâlnire de o oră în care:

• facem yoga pentru a face liniște în minte, corp și inimă și pentru a ne conecta profund cu noi înșine

• facem un exercițiu blând de vizualizare a călătoriei proprii din anul care se încheie și de imaginație pentru viitor

• căutăm, fără presiune, cuvântul propriu care ne va ghida în 2026.

Nu trebuie să îți rezolvi toate dilemele. Nu trebuie să „ajungi” nicăieri. Doar să faci loc pentru curiozitate și claritate.

Mai mult ca sigur va fi doar începutul unui proces.

REZERVĂ-ȚI LOCUL

Resurse de încredere, dacă vrei să aprofundezi

Dacă, mai departe, simți nevoia unui demers mai structurat și mai profund, acestea sunt resurse pe care le consider solide:

• Year Compass - un booklet pe care îl poți descărca gratuit și completa, singur sau împreună cu prietenii; noi l-am folosit ca ritual de Anul Nou și a fost un exercițiu foarte interesant de sinceritate și împărtășire

• workshop-urile de imaginație activă și intenții facilitate de Alis Anagnostakis: 10 ianuarie, în limba română; 17 ianuarie în limba engleză

• ebook-ul de intenții al lui Tony Gales

• Be Well, booklet-ul gratuit de reflecție asupra stării de bine și strategii pentru atingerea obiectivelor proprii, de la Neuromindfulness Institute

• sau chiar o abordare individuală împreună cu mine, la ZEN-ISH FOR ONE, unde pot crea pentru tine o experiență personalizată de explorare, cu instrumente din yoga, mindfulness și coaching.

Tu ce resurse folosești sau ai recomanda pentru stabilirea intențiilor?

🌿 În 2026, hai să ducem conversația mai departe

Dacă ți-a plăcut articolul și simți că rezonezi cu felul în care privesc lucrurile, sunt mai multe moduri prin care putem lucra împreună - online, față în față sau în ritmul tău:

• Zen-ish Online - clase de yoga și mindfulness în format online, pentru echilibru în mijlocul zilelor pline.

• Zen-ish Specials - evenimente care combină yoga, mindfulness și experiențe senzoriale.

• Zen-ish for One - sesiuni individuale, create special pentru tine.

• Coaching - un spațiu ghidat de prezență și curiozitate, pentru claritate și transformare autentică.

• Zen-ish @ Work - programe pentru echipe și organizații care vor să aducă mai mult wellbeing la birou.

Te poți înscrie la newsletter pentru a primi direct în inbox articole, reflecții și invitații la evenimente - fără presiune, doar inspirație și prezență.

Subscribe now

(Și dacă simți potrivit, poate vrei să trimiți acest text mai departe cuiva care ar avea nevoie de un strop de zen astăzi.)

Share

Nu era yoga. Magazinul avea program extins de sărbători, așa că orele de yoga din weekend fuseseră anulate. Informație care nu ajunsese și la mine.
Noroc cu tema clasei. Era fix despre asta: cum să ne adaptăm la (ori)ce apare.

Mi-am zis, aproape reflex: bine că nu am mulți participanți. Am respirat adânc, mi-am pus my bravest smile și le-am întâmpinat pe participante cu: iată cum vom trăi tema clasei, pe bune. Ne-am luat ceva bun de băut și de mâncat (dacă tot mergeam cu valul), ne-am așezat la măsuțe și… a început clasa.

Introducerea despre temă a rămas în picioare. Meditația de final, tot acolo: open awareness - o meditație ghidată care încurajează observarea și acceptarea a orice apare în câmpul atenției. Fără să cauți altceva. Fără să corectezi. Doar fiind prezent.
Partea de asane? Am adaptat. Am făcut chair yoga/ yoga pe scaun.

Și, poate surprinzător, a fost o clasă mai vie decât de obicei. Mai interactivă. Cu mai multe glume. Mai mult schimb real. Chair yoga a fost primită nu doar bine, ci cu entuziasm - inclusiv de cea mai reticentă dintre practicante, care și-a dat seama cât de utilă îi este în viața de zi cu zi, mai ales în perioada asta în care stă mult la birou.

M-a bucurat peste măsură. Pentru că exact asta îmi propun la ZEN-ISH: să ofer instrumente care chiar se pot folosi în viața reală, nu doar pe saltea, într-un spațiu ideal, cu toate condițiile perfect aliniate.

Asta e, pentru mine, flow-ul.

Am tot vorbit în ultima vreme despre el și despre o metaforă care mi-e foarte dragă: pumnul deschis.
Când strângi pumnul, controlezi. Ții. Forțezi. Mușchii se încordează, respirația se scurtează.
Când deschizi palma, lucrurile pot veni și pot pleca. Nu înseamnă că renunți. Înseamnă că lași spațiu.

Iar sărbătorile sunt un mare activator pentru pumnul strâns. Așteptări. Planuri. Dinamici de familie. Emoții vechi care apar „din senin”.

Go((ing) with the flow nu înseamnă să lași lucrurile la voia întâmplării. Nu înseamnă pasivitate.
Înseamnă să rămâi prezent fără să încerci să controlezi fiecare moment. Să vezi ce e. Să răspunzi, nu să reacționezi.

Beneficiile sunt foarte concrete: mai puțină tensiune în corp, mai mult spațiu în cap, mai multă blândețe în relații. Și, poate cel mai important, mai multă capacitate de a te adapta fără să te pierzi pe tine.

Te invit să te observi zilele astea și, atunci când simți pumnul, real sau metaforic, că se strânge, să îl deschizi, măcar puțin. Și să vezi ce se întâmplă - în tine, în ceilalți.

Și, poate, îmi și spui cum a fost, în comentarii.

Cu gândul ăsta, vreau să fac o punte către ultima clasă ZEN-ISH a anului, de duminică, 28 decembrie, între Crăciun și Revelion:
„La revedere, 2025. Bun venit, 2026! Intrăm în noul an cu intenții clare.”

Nu va fi un workshop clasic de setare de intenții. Nu vom forța concluzii și nici nu vom bifa obiective. Mai degrabă, vom face liniște și spațiu - prin yoga și meditație ghidată - în minte, în corp și în inimă, pentru a începe un proces de analiză a lui 2025 și de deschidere către 2026.

Poate nu vei pleca de la clasă cu intenții formulate sau cu „cuvântul anului”. Poate vei pleca doar cu procesul pornit. Și e perfect în regulă. Fără presiune. Fără grabă.

Așa funcționează și la mine. Am început procesul de introspecție pe la jumătatea lui decembrie - poate chiar puțin mai devreme. Și, într-o zi banală, făcând ordine în bucătărie, mi-a apărut clar cuvântul pentru 2026: EXPANSIUNE. L-am și scris, ca să aibă formă concretă.

Dacă ești în București duminica asta, pe 28 decembrie, te aștept la ultima întâlnire ZEN-ISH a anului.
Venim așa cum suntem. Cu palmele deschise. Și vedem ce apare.

Rezervă-ți locul

🌿 În 2026, hai să ducem conversația mai departe

Dacă ți-a plăcut articolul și simți că rezonezi cu felul în care privesc lucrurile, sunt mai multe moduri prin care putem lucra împreună - online, față în față sau în ritmul tău:

• Zen-ish Online - clase de yoga și mindfulness în format online, pentru echilibru în mijlocul zilelor pline.

• Zen-ish Specials - evenimente care combină yoga, mindfulness și experiențe senzoriale.

• Zen-ish for One - sesiuni individuale, create special pentru tine.

• Coaching - un spațiu ghidat de prezență și curiozitate, pentru claritate și transformare autentică.

• Zen-ish @ Work - programe pentru echipe și organizații care vor să aducă mai mult wellbeing la birou.

Te poți înscrie la newsletter pentru a primi direct în inbox articole, reflecții și invitații la evenimente - fără presiune, doar inspirație și prezență.

Subscribe now

(Și dacă simți potrivit, poate vrei să trimiți acest text mai departe cuiva care ar avea nevoie de un strop de zen astăzi.)

Share

Experiența și discuția ne-au entuziasmat pe amândouă nespus, așa că am vrut să punem și în scris cu ce am rămas fiecare dintre noi, ca să ne amintim din când în când de ceea ce am trăit, dar și pentru a împărtăși cu cei care nu au fost acolo. Și, de ce să nu recunoaștem, și pentru a încuraja cât mai multă lume să pășească în călătoria spre a fi bine; poate alături de noi, dar nu ținem morțiș.

Pentru cei care o urmăresc și pe Irina, acest articol a fost publicat prima dată pe canalul ei.

Cum a fost pentru mine, Irina:

Deși au fost atâtea schimburi importante și utile pe care le-am avut acolo, aș vrea să vorbesc despre unul singur - puterea pe care ne-o luăm fiecare, individual, din a fi împreună, deschise, sincere, curioase.

Avem tone de informație pe care o întoarcem pe toate părțile. Nu-i așa că se cristalizează altfel când o discuți cu ceilalți, live, față în față? Și cu cât grupul e mai divers, cu atât mai valoros rezultatul.

Când vorbim despre cum ne îndoim toate de noi începem să ne îndoim mai puțin.

Când vorbim despre vinovăția generalizată de după masă o să începem să ne simțim mai puțin vinovate.

Când punem pe masă știință lângă senzații și emoții parcă mai ușor luăm deciziile bune pentru noi.

Sunt atâtea lucruri pe care le putem face astăzi datorită tehnologiei - eu să ajung rapid la voi, inclusiv cu acest text, voi să ajungeți la mine - dar sunt și lucruri de care avem atâta nevoie și pe care nu le putem face online. Oxitocina nu crește de la o îmbrățișare virtuală, endorfinele nu cresc atunci când stăm pe un scaun și privim un ecran, încrederea în ceilalți nu crește citind comentarii și mesaje, sentimentul că aparții, că nu e nimic în neregulă cu tine și să ai încredere în tine, rar se întâmplă să se simtă atât de puternic în fața telefonului.

Evenimentul nostru de duminică mi-a reamintit cât de important e să ne întâlnim, să ne facem cadoul timpului pentru a pune pe masă lucruri importante pentru noi. Mie întâlnirea asta mi-a dat încrederea că e nevoie de ce am eu de oferit și mi-a dat puterea și drive-ul să-mi țin direcția.

Ce-am învățat duminică e că, uneori, e suficient ca unui om să i se pară important (Da, de tine vorbesc, Ramona! Îți mulțumesc.) și apoi să faci pașii pentru a-i anunța și pe alții că vrei să povestiți. Se vor găsi oamenii interesați de subiect și vor veni și deschiși să întrebe, să dezbată, să pună la îndoială. Tot ce am avut nevoie să fac este să particip la a crea spațiul de a fi împreună, să dau timp din timpul meu pentru a primi timp din al celorlalți. Am simțit așa cum simt despre mișcare și despre mâncare - că nu trebuie să fie greu. Și când se aliniază lucrurile, se simte magic.

Într-un timp atât de scurt am reușit să ne mișcăm împreună, să ne liniștim împreună, să râdem, să mâncăm bunătăți și să discutăm, să împărtășim, să întrebăm, să uităm cum trece timpul învățând unele de la celelalte, femei din cel puțin 3 generații - ceva ce facem de când lumea, nu?

Când ne întâlnim așa, față în față, ne dăm mai multă voie la vulnerabilitate, la ascultare, și sper că toate am plecat de acolo cu mai multă încredere în noi.

Mai facem.

Subscribe to Irina's Substack

Cum a fost pentru mine, Ramona:

Mi s-a confirmat din nou că, după yoga, orice conversație devine mai deschisă. Se așază altfel în corp și în minte, iar asta s-a simțit și duminică. Practica pentru digestie ne-a încălzit suficient cât să intrăm în meditația stafidei cu un amestec de curiozitate și joacă. Acolo, una dintre participante - un fan declarat al stafidelor - a descoperit că… sunt (și) scârboase. În același timp, cineva care nu suporta deloc stafidele a reușit să le privească altfel și să-și tempereze aversiunea. O lecție în miniatură despre ce se întâmplă când renunți la presiune: deschidere, flexibilitate, loc pentru surpriză.

A fost și momentul în care cineva care preferă activitatea intensă și-a dat seama că are nevoie, totuși, și de un spațiu mai calm, mai blând, mai introspectiv. Ca și cum yoga i-ar fi șoptit că echilibrul nu vine doar din mișcare, ci și din încetinire.

Toată întâlnirea mi-a reamintit un adevăr esențial în nutriție - la fel ca în yoga, coaching sau viață în general: răspunsul este aproape întotdeauna „depinde”. Ce funcționează pentru tine nu funcționează pentru toată lumea. De aceea, observația, autocunoașterea și discernământul devin busole mult mai importante decât rețetele universale.

Un alt lucru cu care am plecat acasă a fost ideea măsurilor mici. Irina a spus un lucru simplu: „micul dejun înainte de cafea”. Chiar dacă sunt trei lingurițe de iaurt cu semințe. Am făcut asta chiar azi. Nu am renunțat la cafea. Doar am introdus un pas mic înainte - și s-a simțit surprinzător de bine.

Tot de la Irina am rămas cu ideea celor 12 ore de pauză de care are nevoie corpul (sunt bacterii din microbiomul nostru care se dezvoltă mai bine și-și fac treaba doar într-un repaos de peste 11 ore - nota Irinei), lucru care m-a motivat să mă uit mai atent la cât de târziu mănânc seara și să recalculez, cu blândețe, intervalul dintre cină și micul dejun.

Despre vinovăție am plecat cu o perspectivă nouă, oferită cu generozitate de una dintre participante, care este psiholog: e, de fapt, o raportare la exterior - la normele pe care le-am învățat, nu la nevoile noastre reale. Și uneori poate fi un semn bun: înseamnă că am avut curajul să ne îndepărtăm de regulile care nu sunt bune pentru noi și să încercăm altceva.

Mi-au plăcut mult și momentele în care întrebările altor persoane au adus răspunsuri la dilemele mele, chiar și la cele pe care nu știam că le am. Eu nu am pus întrebări, dar am plecat cu exact răspunsurile de care aveam nevoie. A fost o confirmare liniștitoare că grupurile mici funcționează ca un fel de minte colectivă - blândă, inteligentă și surprinzător de relevantă.

Și încă ceva: mi-am spus de mai multe ori „ce idee bună am avut să o invit pe Irina”. Am realizat încă o dată că măsura succesului nu este câți oameni se înscriu/ participă, ci calitatea experienței create împreună. Iar când atmosfera e una de siguranță și încredere, ies la suprafață subiecte pe care rar avem curajul să le aducem în discuție. Inclusiv celebrul subiect al… pârțurilor în timpul practicii. Ca profesoară de yoga, o spun cu toată convingerea: sunt nu doar binevenite, ci un compliment. Semn că sistemul nervos se simte în siguranță.

Am plecat de acolo cu sentimentul că, din astfel de spații, chiar se poate naște schimbare reală. Și cu dorința clară: mai facem.

Recunoștința e o practică simplă, care implică să te oprești pentru un minut-două ca să te gândești la cel puțin un lucru bun din viața ta și, ideal, să și scrii. Nu trebuie să fie ceva măreț; lucruri mărunte, precum o cafea bună savurată în tihnă, sunt la fel de valoroase precum o promovare la serviciu.

Iar beneficiile, validate științific, sunt impresionante, la nivelul sănătății mintale și fizice, al calității vieții și a relațiilor umane.

E nevoie de atât de puțin pentru a face din practica asta un obicei cu impact în calitatea vieții!

Secretul este practica zilnică. Iar 100 de zile este durata recomandată pentru a transforma această practică în obicei durabil. Nu e atât de ușor pentru oricine, am remarcat în cei trei ani de când am descoperit practica.

Pentru mine, recunoștința a devenit un obicei care mă ajută să păstrez pacea interioară și claritatea. Nu este vorba doar de a fi recunoscătoare când „se întâmplă ceva mare”, ci de a observa binele mic, constant: un prieten care mă ascultă, o discuție sinceră, lumina soarelui dimineața. Prin această practică am învățat să fiu prezentă, să spun «da» oportunităților și să văd frumosul din lume și din oameni — și cred că această viziune mai caldă îmi inspiră și modul în care mă conectez cu ei.

Pentru că este un instrument care se potrivește perfect pe filosofia ZEN-ISH - necesită efort mic, dar susținut și are efecte dovedite științific, pe care le-am experimentat direct - îl recomand oricui, oricând. Ba chiar, într-o vreme, aveam senzația că doar despre asta vorbesc…

Așa că ți-l recomand și ție, desigur. Dacă vrei să transformi această practică în obicei firesc și crezi că ți-ar fi de folos suportul unei comunități pentru a te putea ține de ea, te invit în grupul de practică de pe Facebook “Pentru ce ești recunoscător azi?” pe care l-am creat în acest scop. Grupul este privat și relativ mic, fără obligații sau judecată, cu multă susținere. Acolo vei găsi mai multe resurse despre beneficiile dovedite ale practicii, precum și inspirație pentru zilele în care motivele de recunoștință nu sunt așa de ușor de văzut.

Și nu se putea ca următorul ZEN-ISH SPECIALS de la OTOTO să aibă altă temă decât “Practica recunoștinței, pe salteaua de yoga și în viața de zi cu zi”. Duminica aceasta, pe 30 noiembrie, de la 10:30, vom dedica o oră unei clase speciale de yoga și mindfulness, cu un pic de coaching, în jurul acestei teme.

Rezervă-ți locul

Deci, pentru ce ești recunoscător azi? Spune-mi în comentarii.

🌿 Hai să ducem conversația mai departe

Dacă ți-a plăcut articolul și simți că rezonezi cu felul în care privesc lucrurile, sunt mai multe moduri prin care putem lucra împreună - online, față în față sau în ritmul tău:

• Zen-ish Online - clase de yoga și mindfulness în format online, pentru echilibru în mijlocul zilelor pline.

• Zen-ish Specials - evenimente care combină yoga, mindfulness și experiențe senzoriale.

• Zen-ish for One - sesiuni individuale, create special pentru tine.

• Coaching - un spațiu ghidat de prezență și curiozitate, pentru claritate și transformare autentică.

• Zen-ish @ Work - programe pentru echipe și organizații care vor să aducă mai mult wellbeing la birou.

Te poți înscrie la newsletter pentru a primi direct în inbox articole, reflecții și invitații la evenimente - fără presiune, doar inspirație și prezență.

Subscribe now

(Și dacă simți potrivit, poate vrei să trimiți acest text mai departe cuiva care ar avea nevoie de un strop de zen astăzi.)

Share

Punctul de cotitură al anului a fost călătoria mea în Japonia. A fost o experiență care mi-a resetat simțurile, ritmul, felul în care privesc spațiul, obiectele și liniștea. M-am întors acasă încărcată de inspirație - pentru ZEN-ISH, pentru SUAV, pentru felul în care vreau să lucrez, să creez și să aduc mai mult sens în practici și în viața de zi cu zi.

Și de aici a pornit ceva nou: echipa OTOTO a acceptat imediat propunerea de a găzdui lansarea unei colecții capsulă SUAV inspirate din cultura și estetica japoneză: LOVE JAPAN. Apreciez enorm această colaborare - nu doar pentru că găzduiesc evenimentele, ci pentru că susțin creația, experimentul și energia care vine odată cu ele.

Finalul de an mă găsește la ei, cu o serie de întâlniri speciale ZEN-ISH și lansarea colecției capsulă SUAV.

23 noiembrie

Zi japoneză la OTOTO

Practică Zen + lansarea colecției SUAV „LOVE JAPAN”

Duminica aceasta, la Ototo Victoriei, vă invit la două momente inspirate din călătoria în Japonia:

Lansarea colecției capsulă

Colecția este construită în jurul a două piese iconice: kimono și hakama – pantalonii-fustă purtați tradițional de samurai. Pentru a crea o ținută completă, am adăugat și un top inspirat din stilul contemporan japonez, cu linii simple și funcționale.

Păstrăm filosofia SUAV:

• haine create sustenabil, într-un atelier din București

• materiale naturale - bumbac

• design minimalist, confortabil, inspirat din street wear

• potrivite pentru yoga, dar și pentru stradă, casă sau birou

Și pentru a aduce o fărâmă reală de Japonia în fiecare piesă, pe kimono-uri sunt cusuți de mână cocori decupați dintr-un kimono vintage autentic. Fiecare obiect devine astfel unic, în spiritul japonez al redării vieții unui obiect vechi. Și, nu vă faceți griji – kimono-ul original rămâne purtabil.

Practică ZEN

Înainte de lansare, avem o sesiune ZEN-ISH SPECIALS inspirată din școala zen:

• yoga & pranayama pentru pregătirea corpului

• meditație zazen - așa cum am învățat direct în Japonia, de la un preot budist zen

Este o practică simplă și profundă, dedicată liniștirii minții și reîntoarcerii în corp.

Rezervă-ți locul

30 noiembrie

ZEN-ISH SPECIALS - tema „Recunoștință”

Pe 27 noiembrie e Thanksgiving, iar pe 30 noiembrie dedicăm o întreagă sesiune uneia dintre practicile care au avut cel mai mare impact asupra mea: recunoștința.

Cu această ocazie voi reîncepe o serie de 100 de zile de practică a recunoștinței, pe grupul de facebook creat acum doi ani: „Pentru ce ești recunoscător azi?”.
Oricine simte să participe este binevenit.

Beneficiile recunoștinței sunt bine documentate în psihologie și neuroștiință:

• reduce nivelul perceput de stres și poate activa circuite asociate calmului și reglării emoționale

• crește satisfacția generală în viață

• antrenează creierul să observe mai multe elemente pozitive, într-un sistem nervos construit evolutiv să scaneze mai întâi potențialele pericole

• poate îmbunătăți somnul, mai ales când este practicată seara

• întărește sentimentul de conexiune și apartenență

Recunoștința nu schimbă realitatea din jur, ci modul în care corpul o percepe, iar asta schimbă felul în care trăim.

Rezervă-ți locul

7 decembrie

ZEN-ISH SPECIALS cu Irina Negrilă

„Echilibru și tihnă în relația noastră cu mâncarea”

O întâlnire caldă și conștientă despre relația cu hrana - la nivel fizic, emoțional și mental.

Ce vom face

1. Yoga pentru digestie și spațiu interior
   O practică blândă care relaxează corpul și îl pregătește pentru prezență.

2. Meditarea atentă cu o stafidă (raisin meditation)
   O tehnică folosită în mindfulness și studiată în cercetare, care poate ajuta la reducerea impulsivității alimentare și la ascultarea semnalelor reale de foame și sațietate.

3. Conversație sinceră despre emoțiile noastre și mâncare
   Vorbim despre presiune, vinovăție, recompensă, rușine, mâncat din grabă sau din lipsă de resurse emoționale.

4. Perspectivă nutrițională științifică, dar blândă și aplicabilă

   Irina aduce informație cercetată, dar ancorată uman, în realitatea de zi cu zi - nu reguli, ci sprijin.

Irina este strateg, instructor personal și nutriționist în formare, cu pasiune pentru neuroștiință, psihologie și modul în care putem trăi cu mai mult echilibru în corpul nostru. Mă bucur mult să o am alături la acest eveniment.

Rezervă-ți locul

21 decembrie

Tema urmează să fie anunțată în curând.
Dar rămâne ZEN-ISH. Și rămâne aproape de finalul anului, acolo unde corpul are nevoie de spațiu și de întoarcere spre sine.

28 decembrie

Ritual de final de an

Setarea intențiilor pentru 2026

Încheiem anul cu întâlnirea care a devenit tradiție: ne așezăm, respirăm, privim cu sinceritate la ce a fost și alegem cu intenție ce vrem să cultivăm mai departe.

O mărturisire

Tot acest flux de idei, proiecte și reușite nu mi-a adus doar entuziasm și încredere. Uneori, când lucrezi mult, primești confirmări, ai siguranță și continui să urci, mintea face ceva paradoxal: activează sindromul impostorului, un cunoscut de-ai mei.

Știința are câteva explicații simple pentru asta:

• cu cât ieși mai des din zona de confort, cu atât sistemul nervos percepe mai multe necunoscute și riscuri

• creierul este construit evolutiv să acorde mai multă atenție greșelilor și pericolelor decât succeselor

• oamenii cu standarde înalte tind să fie mai critici cu ei înșiși

• când facem multe lucruri noi, avem mai multe ocazii să ne comparăm

Pe scurt: chiar și atunci când ne iese, mintea poate să spună că nu e suficient.

Eu continui oricum. Aplic instrumentele ZEN-ISH care funcționează pentru mine - yoga, mindfulness, practica recunoștinței. Și, mai ales, merg înainte cu tot cu sindromul - nu îl mai pun la ușă, ci îl iau cu mine, îl privesc, îl ascult, îi las spațiu. Fac pace cu el, pas cu pas.

Asta înseamnă ZEN-ISH:
Să fim prezenți nu doar când e confortabil, ci și atunci cand tremură încheieturile.

Mulțumesc că ești aici.
Ne vedem în spațiile noastre - de liniște, creație, mișcare și recunoștință.

🌿 Hai să ducem conversația mai departe

Dacă ți-a plăcut articolul și simți că rezonezi cu felul în care privesc lucrurile, sunt mai multe moduri prin care putem lucra împreună - online, față în față sau în ritmul tău:

• Zen-ish Online - clase de yoga și mindfulness în format online, pentru echilibru în mijlocul zilelor pline.

• Zen-ish Specials - evenimente care combină yoga, mindfulness și experiențe senzoriale.

• Zen-ish for One - sesiuni individuale, create special pentru tine.

• Coaching - un spațiu ghidat de prezență și curiozitate, pentru claritate și transformare autentică.

• Zen-ish @ Work - programe pentru echipe și organizații care vor să aducă mai mult wellbeing la birou.

Te poți înscrie la newsletter pentru a primi direct în inbox articole, reflecții și invitații la evenimente - fără presiune, doar inspirație și prezență.

Subscribe now

(Și dacă simți potrivit, poate vrei să trimiți acest text mai departe cuiva care ar avea nevoie de un strop de zen astăzi.)

Share

Când Maria Chietera m-a invitat să vorbesc despre vulnerabilitate din rolul de mentor în comunitatea The Mindful Facilitator & Co., primul lucru care s-a activat a fost… vulnerabilitatea însăși. Urmată, desigur, de armura mea preferată: perfecționismul.
Am periat cele câteva slide-uri zile întregi, încercând să le fac „ca la carte”. Ironic, știu. Dar cumva lucrurile s-au așezat exact așa cum era mai bine: am avut o întâlnire foarte intimă, care a făcut loc unor discuții pline de sinceritate, emoție și - inevitabil - adevăr.

De ce e vulnerabilitatea un subiect „delicat”

Mi-am dat seama că e un subiect dificil când i-am spus unei prietene despre ce urmează să vorbesc, iar ea a… gasped (nu știu echivalentul perfect în română, dar e acel moment când respiri brusc și te uiți ca și cum cineva ar fi spus ceva periculos).
Și, sincer, o înțeleg. Am fost învățați de mici că vulnerabilitatea e slăbiciune - că trebuie „să fim tari”, „să nu arătăm ce simțim”, „să nu dăm apă la moară”.

Ce înseamnă vulnerabilitatea

Brené Brown o definește simplu: „vulnerabilitatea înseamnă incertitudine, risc și expunere emoțională.”
Dar mai adaugă și ceva esențial - nu e o măsură a slăbiciunii, ci cea mai exactă măsură a curajului. E locul din care se nasc iubirea, apartenența, empatia, creativitatea.
Pentru mine, e curajul de a te arăta fără decoruri, fără scuturi, fără PowerPoint-uri perfect aliniate (ideea ca PowerPoint imperfect aliniat să nu îmi dea atacuri de panică e încă ceva la care aspir, dar nu mi-am pierdut speranța).

Am descoperit puterea vulnerabilității ascultând The Power of Vulnerability în mașină, între două întâlniri. Și da, am plâns în trafic - dar cu sentimentul acela ciudat că cineva a reușit să pună în cuvinte ceea ce eu încercam de ani buni să-mi permit să simt.

Despre armuri și alte forme de autoapărare elegante

Fiecare dintre noi are o colecție personală de armuri. A mea e un mix între perfecționism, umor strategic și o doză sănătoasă de „sunt bine, tu?”.

Perfecționismul îți spune că dacă faci totul impecabil, nu vei mai simți rușine. Anestezierea afectivă amorțește emoțiile inconfortabile ținându-te ocupat. Bucuria rău-prevestitoare îți șoptește că nu e sigur să te bucuri prea tare, că sigur urmează ceva rău. (Astea sunt cele mai des întâlnite. Lista completă o găsești în cartea lui Brené Brown, “Curajul de a fi vulnerabil”.)

Uneori funcționează, alteori doar obosesc.
Dar, așa cum am descoperit în practica de mindfulness, poți decide când ai nevoie de armură și când o poți da jos. Poți face exercițiul chiar acum: imaginează-ți că porți armura ta. Simte-i greutatea. Apoi imaginează-ți că o dai jos și inspiri un pic mai adânc. Da, cam așa se simte libertatea.

Vulnerabilitatea în business (da, și acolo)

Deși încă pare un cuvânt suspect în lumea profesională, vulnerabilitatea a fost unul dintre cele mai transformatoare instrumente pe care le-am adus în munca mea.
Am văzut echipe întregi relaxându-se când am spus „nu știu”. Am simțit mai multă colaborare când am recunoscut că am greșit. Și am văzut oameni crescând atunci când le-am oferit spațiu să spună ce simt, nu doar ce gândesc.

Când am ales să dau jos armura, ceilalți au simțit că pot face la fel. Asta creează cultură într-o organizație, nu sloganurile din PowerPoint (cum de a apărut iarăși PowerPoint-ul în discuție?!).

Vulnerabilitatea în viața de zi cu zi

Pentru mine, vulnerabilitatea arată cam așa:

• să cer ajutor fără să mă scuz;

• să spun nu știu, chiar și când e tăcere după;

• să primesc un compliment fără să-l minimizez sau să îl contrazic;

• să scriu articole despre ceea ce nu-mi iese, nu doar despre ceea ce știu.

Și evident, fix textele astea - cele în care povestesc despre greșelile mele - ajung să atingă cel mai profund.

Zen-ish: vulnerabilitatea ca stare de a fi

Zen-ish s-a născut din ideea că nu trebuie să fim zen tot timpul - ci doar dispuși să mergem pe un drum, oricât de imperfect.
Pentru mine, vulnerabilitatea e tocmai acest mers: o formă de sinceritate în mișcare.
De fiecare dată când aleg să apar fără mască (sau armură), descopăr că în jur se deschid și alte inimi.

Și atunci îmi dau seama că vulnerabilitatea nu te face mai slab - te face mai real.
Și lumea are o nevoie uriașă de oameni reali.

În loc de concluzie

Poate că vulnerabilitatea nu e ceva ce învățăm, ci ceva ce ne reamintim - cum să fim.
Da, e inconfortabilă, dar e și incredibil de vie.

Și poate ăsta e și sensul ei profund: să nu demonstrăm nimic, ci să fim.

Într-o lume care premiază controlul, vulnerabilitatea rămâne un act de rebeliune blândă. Și probabil cea mai zen-ish formă de curaj.

Dar tu? Care e armura ta? Când o porți? Când o dai jos?

🌿 Hai să ducem conversația mai departe

Dacă ți-a plăcut articolul și simți că rezonezi cu felul în care privesc lucrurile, sunt mai multe moduri prin care putem lucra împreună - online, față în față sau în ritmul tău:

• Zen-ish Online - clase de yoga și mindfulness în format online, pentru echilibru în mijlocul zilelor pline.

• Zen-ish Specials - evenimente care combină yoga, mindfulness și experiențe senzoriale.

• Zen-ish for One - sesiuni individuale, create special pentru tine.

• Coaching - un spațiu ghidat de prezență și curiozitate, pentru claritate și transformare autentică.

• Zen-ish @ Work - programe pentru echipe și organizații care vor să aducă mai mult wellbeing la birou.

Te poți înscrie la newsletter pentru a primi direct în inbox articole, reflecții și invitații la evenimente - fără presiune, doar inspirație și prezență.

Subscribe now

(Și dacă simți potrivit, poate vrei să trimiți acest text mai departe cuiva care ar avea nevoie de un strop de zen astăzi.)

Share